Wonderwall

Nici nu-mi vine sa cred de cata vreme nu am mai scris pe blog.  Si cum re-inceputul e mereu dificil, mi-a trecut prin cap sa scriu despre lucrurul care ma obsedeaza cel mai tare in clipa asta:

Uitasem de ea. Uitasem cat de mult imi placuse, cat de mult o purtasem in minte vrand nevrand, ce sentiment aveam ori de cate ori auzeam ”Todaaaay is gonna be the day that they’re gonna throw it back to you..”. Uitasem de bucatica asta de Lidia, de acum nici nu mai stiu cati ani, din care imi amintesc doar ”atmosfera”, ca dintr-o carte pe care am citit-o de multa vreme.

”And all the roads that lead you there are winding
And all the lights that light the way are blinding”

”Supa de pui pentru suflet” – J.Canfield & M.V. Hansen

Alinuta imi spusese de cartea asta si gasind-o la anticariat mi-am zis: gata, o iau si pe asta! M-am apucat de ea intr-o seara, dupa o repriza de plans.

Recunosc ca dupa ce am rasfoit-o, mi-am cam dat ochii peste cap. Nu ma ”ating” cartile astea comerciale, care-ti dau in doua pagini solutii la toate problemele, care iti pot transforma viata intr-o viata perfecta cu doua cuvinte, ce te invata sa intinzi si celalalt obraz dupa ce ai primit o palma. Realitatea e putin cam alta, cel putin din punctul meu de vedere.

Am citit vreo 100 pagini. E o carte ce vrea sa ne aminteasca de natura noastra. De faptul ca suntem Oameni. Unele povestiri mi s-au parut trase de par. Altele m-au lasat cu lacrimi in ochi. Nu, nu mi-a schimbat atitudinea peste noapte, si nici stilul de viata. Nu o sa-mi declar maine iubirea si nici nu o sa imbratisez de maine pe oricine imi iese in cale. Sufletul meu nu a reusit sa se simta mai ”sanatos” dupa portia asta de ”supa de pui”. Poate ca nu a fost momentul.

Insa mi se pare genul ala de carte pe care e bine totusi sa o ai in biblioteca. Nu stiu daca o sa ma apuc prea curand sa o recitesc/rasfoiesc, dar sunt convinsa ca o sa i-o recomand bunicii mele cand o sa vina in vizita; si ca o sa-mi simt biblioteca mai ”implinita” cu o carte atat de pozitivista in ea .

”Lucruri minunate”- Virginie Despentes

Aveam una din zilele alea, in care musai trebuia sa-mi cumpar niste carti.Mi-a atras atentia coperta, recunosc, titlul si autoarea nu-mi spuneau nimic.  Titlul era too good to be true, m-am gandit ca trebuie sa fie ceva la mijloc, mai ales ca pe coperta din spate se vorbea de ”un nou curent literar, literatura trash, care se inrudeste mai degraba cu traditia americana a generatiei beat.”

Nu mai citisem de ceva vreme o carte care sa ma lase cu o asemenea senzatie. Sunt convinsa ca peste doi ani nu-mi voi mai aminti nimic altceva in afara de coperta si atmosfera. Nu actiune, nu personaje. Niciun citat, niciun cuvant ce se repeta obsesiv, nicio expresie neobisnuita, doar un parfum. Am simtit-o ca pe o carte intr-adevar aromata. Fara ca acest lucru sa fie un lucru bun sau rau. O carte cu ceva bine individualizat.

Daca o gasiti din intamplare, luati-o: imprumutati-o macar, sunt curioasa cu ce gust ramane fiecare.

”Sa n-aiba tihna vantului si-a ploii”

”Urmasii vostri sa n-aiba tihna vantului si-a ploii…sa n-aveti ce manca…Plateste-le Doamne dupa faptele lor, focul sa va arda, ceafa sa va inece, sa nu va ajunga acasa decat numele… Praful si scrumul sa se-aleaga de voi. Sa fiti hrana viermilor neadormiti ai pamantului. Ceasul mancarii sa-l aflati cu biciul, sa va intoarceti cersetori la vadurile apelor pe unde ati trecut.”

 

minutul…1:53:40

Asta pe vremuri…in loc de ”Jos Basescu”

I’m not the only one

Uneori nici nu mai stiu cat de multumita ma mai simt ca sunt… ”intr-un fel”. Lucrurile au luat-o atat de razna de la un moment dat, in aproape tot ce ma inconjoara, incat la un moment dat chiar incepi sa te intrebi daca tu esti ala ok. Si totul e destul de tricky, nu ajungi mereu foarte departe daca nu esti ”la fel ca ceilalti”.

E cu atat mai minunat sa te intalnesti cu oameni pe care nu i-ai vazut de un car de ani, care acum au alte activitati, alt gen de prieteni…si sa-ti dai seama ca au ramas la fel. Ba mai mult, la fel ca tine. Oameni care inca au principii, curiozitati si ciudatenii pentru care-i iubesti, pasiuni care le fac viata mai frumoasa si care totodata le ”mananca” viata. Oameni care vad lucrurile ca tine, dar si total pe dos, fara a fi un nonsens.

Oameni care stiu exact la ce te referi cand spui ” important e sa simti Tu ca a fost cea mai buna decizie”, pentru care bucuriile se masoara in aceleasi unitati de masura, aberatiile se puncteaza cu tot atatea semne de punctuatie iar prostia se taxeaza cu aceeasi spranceana ridicata sever.

E chiar …”intr-un fel” sa vorbesti intr-adevar aceeasi limba

”Eat, Pray, Love” – Elisabeth Gilbert

Nici nu stiu ce sa scriu de cartea asta. Nu m-as fi gandit ca o sa ajung sa o citesc, nu e ”deloc stilul meu”, vorba Alinei, dar se pare ca ”universul” m-a facut sa o citesc, prin diverse intamplari ce mi-au pus cartea in mana la propriu (asta ca sa intru putin in stilul cartii).

Primele pagini mi s-au parut foarte plictisitoare si daca nu as fi fost in tren si nu ar fi fost singura carte necitita, nu cred ca as mai fi scris acum. Mai apoi, de-a lungul lecturii am trecut prin diverse stari. Am simtit-o ca pe o carte usurica tare. Nu mi s-a parut amuzanta atunci cand ar fi trebuit, si nici profunda acolo unde intentiona. Mi s-a parut ca intamplarile puteau fi relatate cu mai multa…viata. Am simtit-o ca si cum ar fi fost plina de praf, si eu am fost nevoita sa citesc pe deasupra. Da, nu a ajuns suficient la mine.

Introducerea despre cum e structurata cartea m-a facut sa am asteptari prea mari. Mi s-a parut tare interesanta ideea de ”japa mala”, si ca asa cum ”japa mala” are 108 margele, asa si cartea are 108 capitole, impartite in 3: Italia, India si Indonezia.  In afara de impartirea in 3, nu am simtit povestea fiecarei”margele” prea bine delimitata. Mi s-a parut doar un mod de a-l vraji pe cititor, fara continut insa.

Mi-a placut excursia in Italia. Pe langa faptul ca ori de cate ori citeam mi se facea foame , cartea m-a prins cu…pasiunea lui Liz pentru mancare, prin relatia ei speciala cu pizza, pastele vinul si celalalte bunatati. De asemenea mi-a facut placere modul de a descrie micile descoperiri din Italia: fantanile, tavernele, oamenii.

India nu m-a impresionat foarte tare in schimb. Nu sunt un om religios in sensul clasic al cuvantului. Mi se par de admirat oamenii ce reusesc sa se re/descopere meditand, dar never been there. Am citit capitolul asta mai mult…informativ.

Indonezia insa a fost deja putin cam mult pentru mine. M-am plictisit destul de repede de raiul pe pamant. Mi-a placut insa cum e realizat vraciul, Ketut.

Recunosc ca m-au impresionat cateva episoade din carte:

- in Italia, cand fac un fel de Ziua Recunostintei, si toti multumesc pentru ceva anume;

- in India, cand Liz e pusa sa se suie pe cel mai inalt turn al ashramului, de unde poate vedea intregul sat, si citeste hartiuta primita de la instalatorul poet;

- in Indonezia cand prietena ei, Wayan, afla ca Liz stransese bani de la toti prietenii ei pentru a-i cumpara o casa.

Another one

Mai vreau unul.

Mi-am dat seama ca mai vreau unul inca de cand se lucra ”la propriu”, la Papadie. Tot entuziasmul de dupa m-a facut sa nu ma mai gandesc prea mult la urmatorul, ci sa ma bucur doar de primul, asa cum merita.

Inca nu mi-a trecut, inca am ramas indragostita de tatuajul meu, insa cum am avut in ultima vreme mai mult timp sa ma gandesc la mine, la cine sunt, ce vreau, de unde vin si incotro ma indrept:)) mi-am dat seama ca anul asta mai vreau un tattoo. Vreau o PANA.

Vreau sa-l vad; nu neaparat sa se vada, ci sa-l vad Eu. Nu stiu unde, dar stiu ca il vreau alb-negru. Mai am cateva idei care inca nu stiu sigur daca pot fi puse in practica sau nu, insa intai vreau sa se mai coaca putin ideile, in mine, si abia apoi sa-mi iau inima-n dinti si sa-mi spun : Gata, this is the one!

Marius (Dobre) imi spunea dupa ce a vazut Papadia ca dupa ce ti-l faci pe primul…e ca un virus, nu te mai poti opri. Sper sa am suficienta piele, norocul meu e ca am inceput destul de tarziu:P