G.O.D

Imi era dor de Green Hours.  Nu am mai fost de la ”Fir’mituri”, desi mi-am tot propus sa ajung macar la o bere.

Am fost pentru a doua oara la GOD, si prin comparatie…mi-am dat seama ca imi lipseste Green-ul vechi. Prima oara am vazut piesa undeva in iarna, stiu ca am ajuns acolo cu nasul deja congelat, iar fumul de tigara si galagia dinaintea piesei m-au facut sa ma incalzesc imediat. Acum Green-ul se tot renoveaza, si parca nu l-am mai simtit atat de animat ca asta iarna. Banuiesc ca e si firesc, doar acum sufletul Greenului e terasa, insa… tot mi-e dor de Green-ul ALA.

Piesa insa mi-a placut la fel de tare.  Desi nu mi-au mai dat lacrimile, pentru ca deja stiam continutul, m-a impresionat la fel de mult.  Mie chiar imi plac one man show-urile, iar Toma Danila ”’a trait” si mai mult textul.  Ca la fiecare piesa buna din Green, comicul se impleteste cu momentele de tensiune, razi cu lacrimi iar in secunda doi ramai cu un zambet ironic in coltul gurii:  m-a impresionat teoria despre teatru, despre influenta lui asupra vietii spectatorilor, am ras cu lacrimi la aparitia Satanei in costum rosu sexy cu dantela, cu urechi de iepuras. Toma exceleaza la interpretarea profesorului ”zen” si a pasajului din ”Richard al III-lea”. Sonorizarea de data asta nu a fost foarte ok, insa am ramas cu sentimetul ala de… as mai vrea sa vad piesa peste ceva vreme.

PS: Ca tot se vorbea de cat de repede trece efectul unei piese de teatru asupra spectatorului… am luat insa o decizie importanta pentru ”spiritul” meu dupa piesa asta vazuta de doua ori: IAU ATITUDINE! Merg mai des pe terasa in Green! Au Ciuc nefiltrat si o pizza care arata foarte bine. E o decizie importanta pentru ca terasa din Green e ca o stare de spirit:)

PS2: O sa aflati doar daca mergeti la piesa de ce este pe afis un om in flacari:)