Arhive lunare: Ianuarie 2011

„Pisica”- Georges Simenon

Am perceput-o ca pe o …experienta.

Nu am mai citit de foarte multa vreme ceva care sa ma impresioneze la modul asta. M-a ingrijorat ce am gasit in schimb pe net, cateva pareri de genul: „super plictisitoare”,”e varza”, si am inceput sa zambesc ironic..Uneori simt ca nu toate lumea ar trebui sa aiba dreptul la o parere. Stiu, gusturile nu se discuta, insa…

Subiectul este foarte simplu: viata de cuplu a doi oameni care stau impreuna de vreo zece ani, casatorindu-se in jurul varstei de saizeci. Casnicia lor nu fusese una grozava de la inceput, insa de cand Marguerite ii otravise pisoiul lui Emile, incepuse „jocul”.

Doi oameni care la batranete s-au hotarat sa isi uneasca vietile, fara sa fie deplin constienti de ce presupune asta. Doi oameni care in urma unui eveniment ajung sa faca lucruri inimaginabile pentru doi oameni ce traiesc sub acelasi acoperis: mananca separat, ba mai mult, isi tin mancarea incuiata, dorm in aceeasi odaie, insa fiecare in patul lui, cu poza „fostului” la capatai, inceteaza sa mai vorbeasca, singura modalitate de comunicare fiind niste biletele pe care si le arunca unul altuia: “Izbucni la randul lui in ras, tot pe dinauntru. Degeaba ramasesera singuri in casa invaluita in tacere, degeaba se condamnau amandoi la amutirea absoluta, tot schimbau intre ei replici feroce.”

Episoadele de genul sunt mult mai multe si mai expresive. Emile, sotul lui Marguerite, ajunge chiar sa ii jumuleasca papagalul sotiei sale, pentru a razbuna moartea pisoiului. Ajunge chiar sa se mute din casa, cand simte ca „jocul” lor deja nu mai respecta regulile nescrise de la inceput.

Banuiesc ca la prima vedere pare o istorioara haioasa, cu doi batrani nebuni si senili care nu stiu cu ce sa isi mai ocupe timpul. Lucrurile nu stau deloc asa. Comicul este de fapt…tragic.  Cartea m-a dus cu gandul la „Scaunele” lui Ionesco si la „Cutia cu batrani”, a lui Andrei Oisteanu. Lipsa comunicarii, spionarea tuturor gesturilor celuilalt, amenintarea prin biletele, toate astea nu fac decat sa isi duca la extrem niste atitudini de care nici macar nu cred ca stiau ca le pot avea. Nu mai conteaza cat de absurd e totul, nu mai conteaza ca de fapt, tin unul la celalalt, fiecare in felul lui, ci doar orgoliile lor care nu ii fac decat sa isi amarasca sufletul si batranetea. O lectie de…asa nu, orice, dar asa nu.

Ar fi multe de spus… finanul insa e impresionant si imprevizibil, eu cel putin asa l-am perceput.

Sunt multe idei ce ar merita dezbatute:  batranetea pe care am simtit-o altfel la fiecare din ei, ideea de adulter, trecerea timpului (mi-a placut super tare faza ca ziua era impartita pe „felii”! )

Iar pentru cei ce stiu franceza:

Scrie un comentariu

Din categoria Carti

„Femei” – Mihail Sebastian

Chiar si la a doua lectura, cartea e relaxanta si placuta. O lectura de cateva ore, care te face sa te gandesti la vacanta, la iubirile trecute sau viitoare, la femeile pe care le cunosti.

“Femei”e formata de fapt din 4 nuvele, in care feminitatea este dezgolita, iesind la iveala sub mai multe forme. Renee, Marthe si Odette, damele din prima nuvela reprezinta trei varste diferite si trei moduri diferite de a “iubi”. .. Renee: “o nevasta virtuasa”, care nu stie sa iubeasca si care e destul de fada. Marthe: “…nu inca batrana, are ceva glorios in frumusetea ei. 35 de ani poate. Sau mai mult. Inalta, calma, cu trasaturi sigure, cu un zambet care nu este zambet ci o mare destindere a fetei.”. O adevarata doamna, eleganta si sigura pe frumusetea si farmecul ei. Din prima parte, Odette insa mi-a fost cea mai simpatica: o pustoaica cu parul blond, sandale de lemn si rochie alba, copilaroasa si senina. Urmeaza apoi Emilie,  “un animal bland”, o fata urata si diforma, cu “un aer de obiect casnic” si cu o”discretie de cartita”, a carei poveste se termina tragic. Maria este o femeie inteligenta si critica, afectuasa insa fatalista:”…am mers prea departe ca sa ma intorc, sunt prea obosita ca sa sfarsesc. Un amor mi se pare un lucru atat de complicat, un angrenaj atat de apasator si minutios, incat mi-e imposibil sa ma desfac dintre rotitele lui, sa tai legaturile marunte care ma fixeaza, sa trec peste asediul tuturor detaliilor din care a crescut si intre care m-a inchis.” Iar Arabella este o artista de circ, sincera, fara mari probleme existentiale, o femeie cu “un gust de miez de paine.”

Toate patru nuvelele au ca personaj comun pe Stefan Valeriu, singura punte de legatura intre ele. Toate patru surprind Femeia in diverse ipostaze si o trec prin sita observatiei psihologice. Vocile narative se succed, stilul este simplu, naratiunea este insa proaspata si te tine cu cartea in mana.

Citatele mele preferate?

“- Renee, esti cea mai goala femeie din lume.

– Vorbesti prostii. Cum poate fi o femeie goala mai goala decat alta femeie goala?

– Poate. Nu intelegi tu, dar poate. Fiindca a fi gol nu inseamna a fi dezbracat. Sunt femei goale si femei dezbracate. Tu esti o femeie goala.”

“Ce era sfasietor pentru mine, in prezenta lui Andrei, era aerul lui de provizorat continuu, aerul lui de om intrat din intamplare intr-o casa, cu palaria pe ureche, nestiind daca sa plece sau daca are sa ramaie. Eram ispitita uneori, copilareste, sa pun mana pe umarul lui si sa-l intreb cu toata seriozitatea:

-Esti aici?”

“Mi-a facut totdeauna placere sa-l privesc pe Andrei cum mananca si cred ca lacomia este singurul lucru profound bun in el, pentru ca (poate e o prostie ce spun eu acum dar o cred si am s-o spun, totusi), pentru ca un barbat lacom are ceva de copil in el, ceva care ii scade din asprimea lui, din importanta, din teroarea lui de mascul. Poate ca, daca femei simple si proaste au izbutit sa traiasca o viata intreaga langa oameni mari, regi, generali, savanti, este tocmai pentru ca mancau cu ei la masa si aveau in fata imaginea lor de copii bosumflati si pofticiosi, singurul lucru care le apara pe ele importiva majestatii lor.”

5 comentarii

Din categoria Carti

Am sentimentul ca eram mai puternica inainte.

Ca aveam mai multa rabdare, ca ma enervam mai greu, ca treceam mai usor peste unele lucruri. Am sentimentul ca eram mai ingaduitoare cu oamenii, ca iubeam mai intens, ca ma respectam mai mult. Ca stiam cine sunt, ce vreau, de ce am nevoie, mereu. Ca luptam mai mult. Ca ma bucuram mai mult de orice. Ca nu ma speria asa de tare necunoscutul. Ca …chiar daca nu credeam enorm de mult in mine, credeam in cei ce cred in mine. Ca reuseam mereu, chiar daca uneori prea tarziu, dar mergeam pana in panzele albe pentru ce-mi doream.
Cu toate ca am „evoluat”, cu toate ca toata lumea e multumita de ceea ce fac, ce sunt…cine sunt… e ceva nelalocul lui in mine. Cu mine. Poate s-au schimbat mult prea multe in mult prea putin timp, poate ca instabilitatea asta din ultimile doua trei luni ma face sa ma simt asa. Nu stiu. Sau poate am o zi care s-a stricat pe final dintr-o tampenie. Dimineata nu ma simteam asa.

O sa treaca, I know. Sper sa nu lase urme

3 comentarii

Din categoria Chestii

”Dinastia Efros”


Cat m-am bucuar ca am castigat o invitatie la teatru! Nu mai castigasem ceva de genul de la un Gaudeamus de acum ani buni, si totul a fost atat de rapid, incat m-am trezit in doua minute cu o invitatie, chiar de pe facebook:)) Mai avusesem o tentativa la finalul lui decembrie de a ajunge la TES (Teatrul Evreiesc de Stat), insa din pacate nu am mai ajuns la „Tragedie Dentara”.

De aceasta data insa am fost la „Dinastia Efros”, un spectacol in limba idis,tradus in romana. Sala a fost goala… la un moment dat, cineva spunea ca s-ar putea sa nu se mai tina piesa. La cat de ger a fost, nici nu e de mirare, aseara chiar am simtit ca urasc iarna din tot sufletul. M-am simtit ciudat la inceput. Mirosea a …teatru vechi, scaunele de lemn, frumos sculptate aveau un fel de prize in manerele de lemn, unde a trebuit sa punem un receptor, din care primeam traducerea in romana. In primele minute am stat cu un deget la urechea fara receptor, sa aud doar traducerea, fara cuvintele in limba idis ce suna atat de ciudat. Nici nu mi-am dat seama cand piesa m-a prins atat de tare, incat nici nu mai simteam ca am un receptor la ureche :).

Mi-a placut mult sala, desi se vede ca nu a mai fost renovata de ceva vreme…are un aer burghez, cu draperiile asortate cu tapetul si culoarea scaunelor, cu lojele mici si cochete. Domnele din personal de un bun simt extraordinar, ne-au facut sa ne simtit bineveniti, chiar daca eram doar o mana de oameni.

Piesa a fost foarte tare. Un subiect mereu actual, indiferent de secolul in care traim, cu niste actori care au dat tot ce au avut mai bun in cele aproape doua ore pe scena. Personajele foarte bine conturate, pe parcursul piesei se transforma mult, intr-o maniera imprevizibila as putea spune. Cine ar fi zis ca doamna Efros, cea in fata carora toti isi plecau capul si orgoliul,va ajunge sa plece din propria casa, din cauza norei parvenite?…

Nu povestesc nimic altceva, merita vazuta!

PS :
Dinastia Efros

De Iacob Gordin

Regia: Kincses Elemer

Cu: Leonie Waldman Eliad, Geni Brenda, Nicolae Calugarita, Lucia Maier, Boris Petroff, Marius Calugarita, Luana Stoica, Alexandra Fasola, Darius Daradici, Alina Tomi, Iolanda Covaci, Viorel Manole, Monica Florescu, Loredana Klein

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

„Conversatie in jurul mesei”

Am fost o singura data in Sala Underground din CCS, a trecut atata vreme incat nici nu mai stiu la ce anume.

Cautand insa pe net o piesa mai ok, am gasit „Conversatie in jurul mesei”, in aceeasi sala de la demisol. Desi nu aveam o stare de spirit foarte buna, am zis „Gata, trebuie sa merg, o sa imi prinda bine.”  Asa cum ii povesteam si lui Marian, nu stiu cum se face, dar mereu e iarna cand merg la piese la CCS, mereu ajung congelata si cu obrajii rosii de frig si de bucurie ca o sa mai descopar ceva.  Ce m-am bucurat ca am ajuns mai devreme, si am reusit sa mai prind din sentimentul ala de Casa de Cultura a Studentilor, sa ma uit pe afise, sa ma bucur ca e neschimbata sala… Nu o sa inteleg niciodata de ce ma atasez atat de repede de locuri, si de ce refuz cu incapatanare ideea de schimbare. Poate pentru ca schimbarea de cele mai multe ori  la noi aduce si ideea de kitsch?…habar nu am, asta e oricum alta poveste.

A fost totul insa atat de tare! Am fost nici 15 oameni, mai mult de jumatate din noi fiind parintii / bunicii / prietenii fetelor ce au jucat in piesa. Inca de la inceput ni s-a spus ca vom urmari o piesa de „teatru de camera”:). Spre rusinea mea, nu mai auzisem termenul. Totul insa chiar a fost de parca am fi fost in sufrageria cuiva. Pe langa o prezentare a pieselor ce vor urma la CCS, ni s-a povestit despre istoria piesei respective, despre cum a fost conceput totul si care au fost schimbarile de pe parcurs. Deja ne simteam ca acasa, si nu am putut sa nu izbucnim in ras cand ni s-a prezentat teoria cu „rasul ce stimuleaza actorii”. Ma simteam ca un copil mic ce fusese dus la teatru pentru copii, si murea de nerabdare sa inceapa piesa. Nu am mai simtit de multa vreme starea aia de nerabdare si bucurie, Imi fusese dor, si imi venea sa ma bat ca imi trecuse prin cap sa nu ma mai duc.

Piesa a fost delicioasa! Nu era nevoie sa fii fan al absurdului ca sa o digeri cum trebuie. Textul este extrem de bine scris, chiar nu stiu de ce Rolland Dubillard nu a facut parte din autorii reprezentativi ai acestui gen. Personajele mi-au amintit de textele lui Beckett, desi mi s-au parut mult mai vioaie. Actritele au jucat super bine, mimica dar si micile gesturi obsesive (rontaitul biscuitilor, miscarea de pe masa etc) au dat textului o extraordinara dinamica, ce ne-au facut sa radem, si nu, nu pe infundate, cu toate ca eram doar o mana de oameni la jumatate de metru de „scena”. Replicile parca se chemau una pe alta, se loveau intre ele, declansau zambete si se indepartau, pentru a se ciocni iar, in incrucisari de notiuni si mai nebunesti, in imagini si mai absurde.  Scena mea preferata cred ca a fost „Sinuciderea lui Georges”.

Felicitari Companiei de Arta Studio 24, dar mai ales Ioanei Cosoveanu si Irinei David pentru interpretarea de exceptie, si la cat mai multe piese faine! Cu siguranta o sa mai merg sa mai vad piesa o data, doar dupa cum ni s-a si spus: „Se percepe altfel din alt unghi al salii!”

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

Dimineti

Ce dor imi era de sentimentul asta…

Dupa sapte ani de stat in Bucuresti in acelasi loc, pe aceeasi strada, in aceeasi mansarda, mi-a fost teribil de greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca…chiar nu mai locuiesc acolo. Toate lucrurile ce faceau parte din mine, legate de locurile alea brusc au disparut: drumul spre casa de la unirii, facut mai mereu pe jos, praful trotuarului pe care cred ca si acum il stiu chiar si cu ochii inchisi, zona de frunze, de unde mereu imi faceam rost de semne de carte noi, magazinul din statie, cu vanzatoarele care ma iubeau pentru ca le oferisem in primul an de facultate cate un buchetel de ghiocei…trecerea de pietoni unde a dat o masina peste mine, zona aia, dubioasa in care multa lume se pierdea, si care pe mine ma facea sa ma simt in alt oras, poate in alta lume… Nu mai vorbesc de sutele de catei care s-au perindat pe-acolo in sapte ani, si care mi-au dat cele mai complexe stari:)).

Nici nu stiu de ce am scris tot ce am scris mai sus…vroiam de fapt sa scriu despre altceva…e clar, mai am nevoie de cafea. Dupa ce m-am mutat vrand nevrand, am avut o perioada tare tare ciudata, pe care cred ca nimeni n-a inteles-o asa cum a fost. M-am trezit intr-o garsoniera cu mult mai mare fata de camera in care locuisem, aproape la fel de rosie, intr-o zona de care fusesem fascinata cativa ani. Daca m-ai fi intrebat cand stateam in Sabinelor…unde as vrea sa ma mut, daca ar trebui, as fi zis…universitate, dar cu vedere la fantana, bineinteles….sau Titan/Grigorescu. Pe principiul…ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se intample, m-am trezit la Grigorescu, intr-o zona pe care o stiam, dar care reprezenta altceva pentru mine…nu…”home”.  M-am trezit intr-o casa straina, tapetata cu lucrurile mele. O casa in care nu aveam amintiri. O casa in care pentru multa vreme m-am simtit de parca as fi fost in vizita: „Toate bune si frumoase, ne place aici, ne-am simtit bine, dar….cand ajungem acasa?” Imi erau straine toate in jur: cartile asezate in bilioteca, dulapul in care nu aveam loc sa imi arannjez toate hainele, linistea si intunericul cu care nu eram obisnuita in timpul noptii; am inceput sa urasc Auchanul, pentru ca nu stiam unde pot gasi o cutie de Nescafe 3 in 1 fara sa intru pe fiecare raion in parte, sa nu suport ideea de  a ajunge in 3 minute la metrou (eu unde imi mai aerisesc creierul in drum spre casa?)… Am avut o perioada in care am stat cat mai putin dupa-amiezele acasa, prin simplul fapt ca ma simteam mai acasa in Lucky, sau pe terasa la Anca.

Nu stiu cum s-a intamplat de fapt, dar ieri dimineata am constientizat sentimentul asta de…home, mai mult ca niciodata. Eram singura, si m-am trezit ducandu-ma in bucatarie sa pun sa fiarba apa pentru cafea…si am vazut cum ninge. Am avut sentimentul ala de…fluturasi in stomac, si pentru cateva clipe m-am simtit iar un copil care abia asteapta sa iasa din casa sa se bucure de zapada. M-am simtit totodata la adapost de frig…si de orice, si mi-am dat seama ca ma simt la fel de acasa, aici, ca atunci cand stateam si ma uitam ca ninge pe fereastra in Sabinelor.  Nu mai aveam nevoie de oameni in vizita ca sa ma simt ok, nu mai aveam nevoie de planuri pentru pe seara doar sa simt ca trece mai repede timpul. Eram ok, eu cu mine, in casa asta, si ma simteam „home”. Sunt constienta ca nu e prima oara cand ma simt „acasa”, cred ca asta s-a intamplat dupa 2 luni abia dupa ce m-am mutat aici, insa…ieri dimineata am constientizat cel mai bine sentimentul asta.

Acum cateva ore cand m-am trezit, am avut acelasi sentiment. Nu eram pe fuga, puteam sa imi beau cafeaua verificandu-mi mailurile si minunandu-ma de cum ninge. Puteam sa ma bag la loc in pat, cu o carte in mana, fara sa ma mai gandesc ca in Sabinelor cafeaua mirosea altfel, ca fulgii erau mai mari, ca locul ala facea parte din mine mai mult ca orice.

In momente din astea, as vrea sa se opreasca timpul in loc, si sa tot miroase a cafea, a zapada, a pisica „torcanda” si a carti. Sau poate doar a mine

2 comentarii

Din categoria Chestii

Epilog

Nu mai inteleg nimic din ziua de azi. A inceput ciudat, cu un vis pe care nu mi-l amintesc decat vag, ca si actiune, dar mi-l amintesc perfect ca…stare de spirit.  Un vis la care daca ma gandesc acum, are o oarecare logica, dar asta tot nu explica sentimentu ala de dupa de…a fost „for real”, care inca mai persista.

A continuat cu niste ore petrecute in miezul zilei intre unirii si universitate…nu conteaza ca am platit facturi,ci ca m-am simtit ca in zilele in care ieseam de la facultate, cu dupa amiaza libera si puteam face tot ce-mi trecea prin cap, puteam sa ma plimb prin frig pana incepeau sa imi inghete degetele prin manusi, sau sa caut o frunza pe trotuar pana nu mai stiam unde am ajuns.

Poate are legatura cu Miki, cu care m-am intalnit ajungand din intamplare mai devreme la universitate, sau poate cu faptul ca mi s-a parut dintr-o alta lume faptul ca mi-a imprumutat o pereche de manusi.  (Eu fara esarfa si manusi sunt un om mort. Ca fumatorii fara tigari.)

Poate are legatura cu cartile pe care le-am gasit in anticariat…sau cu cat m-am bucurat ca am stat la coada in anticariat:), pentru prima data in ani de zile.

Nu imi pot explica ce e cu azi, s-au intamplat prea multe…

Cum sa te trezesti …in ianuarie, pe un frig de crapa pietrele, in drum spre Lucky, in mijlocul strazii….cu Epilog.  Epilog ala…de acum multi ani, pe care l-a fredonat toata lumea si de care au uitat toti. Da, cel de care am fost obsedata ani de zile, cel ale carui versuri mi-au devenit ani de-a randul un fel de biblie: „Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa”, „Celor care cred ca visele nu pot muri”. In mijlocul strazii, incepand sa urle dintr-o boxa uitata pe-o terasa… Am fost suficient de nebuna si suficient de inconjurata de „nebuni” incat am ramas acolo, cu gandurile in sapte zari, ascultand piesa pana la capat. Mi-a intors sufletul pe toate partile, pe toate fetele, si l-a facut sa ia toate formele si marimile. Azi…nu mai stiu cine sunt.

Apoi Lucky.

Ce-a fost azi? Ca nu mai inteleg nimic…

Scrie un comentariu

Din categoria Chestii

TiPtiL

Nu cred ca am mai fost asa incantata de o trupa romaneasca…de acum cativa ani, cand am descoperit The Pixels.

Aseara m-am trezit vrand-nevrand cu un search in pagina de youtube, si mi s-a zis: „Hai sa vezi ceva, sunt sigur ca o sa iti placa mult tie! TiPtiL” In general, ma enerveaza afirmatiile de genul, prin simplul fapt ca ma simt oarecum…nevoita sa imi placa. Sau, din contra, imi place ideea ca acel cineva ma stie destul de bine incat merge la sigur cu afirmatia respectiva.  Aseara insa a fost genial:)) Incetasem sa imi duc ideea pe care o incepusem pana la capat, am ramas in fata monitorului fascinata! Am dat muzica tareeee, si pret de cateva piese nu am mai bagat pe nimeni in seama. Vocea Ralucai Staicu chiar te lasa cu gura cascata! Dimineata m-am trezit fredonand o piesa pe care initial nu stiam de unde imi ramasese in minte, ca sa imi dau apoi seama ca erau ei, bineinteles :).

Nu am facut cine stie ce cercetari amanuntite asupra trupei, am gasit doar un interviu cu ei, blogul trupei si profilul  lor pe facebook.

Trebuie insa cat mai curand sa ajung la un concert! Se pare ca urmatorul va fi pe 28 ianuarie, in club Wings.

6 comentarii

Din categoria Chestii

„Patty Diphusa” – Pedro Almodovar

 

„Excentricitatea lui Pedro Almodovar te cucereste imediat si ireversibil. Acest spaniol genial, cu o imaginatie in permanenta alerta, are un umor special, care mai intai te socheaza atat de tare, incat pentru o clipa ramai cu gura cascata, inainte de a izbucni in ras”. Cam asta scrie pe coperta din spate a cartii aparuta la Cotidianul.

Din pacate, se pare ca nu am fost suficient de excentrica sau suficient de … deschisa incat sa ma pot bucura cum ar fi trebuit de cartea asta.

Prima parte a fost cea pe care am gustat-o cel mai mult: diverse …eseuri daca le pot spune asa, ale renumitei „starlete porno”, Patty Diphusa.  Patty este un personaj atat de plin de viata incat nu doarme niciodata, experientele sale sexuale care se succed cu o repeziciune incredibila, parerea ei despre propria persoana te lasa cu un zambet, excesul e cuvantul ce o caracterizeaza in tot ce face.  In „Cuvant Inainte”, autorul face o prezentare personajului sau controversat: „…Patty, cel putin in ochii mei este chiar prototipul fetei anilor optzeci.  Si tot din punctul meu de vedere, zorii anilor optzeci au fost indrazneti, caci si timpul pe atunci, era mai generos cu noi. Nu numai ca eram mai tineri si mai supli, dar si inocenta noastra setea de necunoscut ne faceau sa ne aruncam in toate cu capul inainte, bucurosi.Nu stiam nici pretul lucrurilor, nici nu gandeam in termeni rentabili.  Nu aveam memorie, imitam tot ce ne placea, si ne amuzam copios facand asta. (…)Aveam o ambitie formidabila, dar tocmai absenta oricarei perspective rasturna situatia. (…)Pentru acestea, si in aceasta atmosfera atat de deosebita, s-a nascut  si a crescut Patty Diphusa. ” Cam asa este Patty:)

Partea a doua si a treia insa … m-au lasat reci.:”De umplutura” si „Sfaturi pentru a deveni un cineast de renume international „. Poate ca daca as fi fost obisnuita cu filmele lui Almodovar, as fi putut sa vad altfel lucrurile, nu m-as mai simti acum atat de…limitata:P

2 comentarii

Din categoria Carti

Chiar nu inteleg.

Chiar nu inteleg.

Nu inteleg deciziile unora.

Nu inteleg detasarea, dupa ce ai fost implicat cu trup si suflet, dupa ce ai luptat, dupa ce ai trecut prin atatea ca sa fie ok, sa fiti impreuna. Nu inteleg cum poti sa alegi ceva gandindu-te doar la viitorul apropiat si sa te ranesti astfel pe tine, si pe cel pe care il iubesti cel mai mult. Nu inteleg cum poti sa mai dormi noaptea. Nu stiu cum de mai poti sa iesi la bere ca si cum nimic nu s-a intamplat, ca si cum decizia luata nu a schimbat nimic in viata ta.

Nu inteleg ce era in mintea ta cand ti-a trecut prin cap prima oara asta. Nu imi vine sa cred ca…chiar se intampla, si vi se intampla voua, nu imi vine sa cred ca e for real! Si ce ma uimeste cel mai tare, e motivul. Bineinteles, oamenii nu trebuie judecati, fiecare cu deciziile si impresiile lui. Insa… credeam ca avem aceleasi valori. Credeam ca atunci cand mi-ai zis “Imi place de X……!”, atunci cand ai luat decizia de a te muta si de a-i schimba si ei “directia”, stiai ce faci, nu mergi pe bajbaite. Credeam ca indiferent de cat de greu o sa fie, o sa fiti impreuna, indiferent de…unde o sa fiti. Dragul meu, o relatie nu e o iesire la o bere: cand te-ai ametit suficient, iti iei jucarelele si pleci acasa, sa tragi un pui de somn. Imi pare rau daca sunt ironica, chiar imi pare rau, insa sunt atat de revoltata…incat chiar m-as tine de cuvant de promisiunea aia…. “Te decapitez daca nu ai grija de ea!”

6 comentarii

Din categoria Chestii