Dimineti

Ce dor imi era de sentimentul asta…

Dupa sapte ani de stat in Bucuresti in acelasi loc, pe aceeasi strada, in aceeasi mansarda, mi-a fost teribil de greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca…chiar nu mai locuiesc acolo. Toate lucrurile ce faceau parte din mine, legate de locurile alea brusc au disparut: drumul spre casa de la unirii, facut mai mereu pe jos, praful trotuarului pe care cred ca si acum il stiu chiar si cu ochii inchisi, zona de frunze, de unde mereu imi faceam rost de semne de carte noi, magazinul din statie, cu vanzatoarele care ma iubeau pentru ca le oferisem in primul an de facultate cate un buchetel de ghiocei…trecerea de pietoni unde a dat o masina peste mine, zona aia, dubioasa in care multa lume se pierdea, si care pe mine ma facea sa ma simt in alt oras, poate in alta lume… Nu mai vorbesc de sutele de catei care s-au perindat pe-acolo in sapte ani, si care mi-au dat cele mai complexe stari:)).

Nici nu stiu de ce am scris tot ce am scris mai sus…vroiam de fapt sa scriu despre altceva…e clar, mai am nevoie de cafea. Dupa ce m-am mutat vrand nevrand, am avut o perioada tare tare ciudata, pe care cred ca nimeni n-a inteles-o asa cum a fost. M-am trezit intr-o garsoniera cu mult mai mare fata de camera in care locuisem, aproape la fel de rosie, intr-o zona de care fusesem fascinata cativa ani. Daca m-ai fi intrebat cand stateam in Sabinelor…unde as vrea sa ma mut, daca ar trebui, as fi zis…universitate, dar cu vedere la fantana, bineinteles….sau Titan/Grigorescu. Pe principiul…ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se intample, m-am trezit la Grigorescu, intr-o zona pe care o stiam, dar care reprezenta altceva pentru mine…nu…”home”.  M-am trezit intr-o casa straina, tapetata cu lucrurile mele. O casa in care nu aveam amintiri. O casa in care pentru multa vreme m-am simtit de parca as fi fost in vizita: „Toate bune si frumoase, ne place aici, ne-am simtit bine, dar….cand ajungem acasa?” Imi erau straine toate in jur: cartile asezate in bilioteca, dulapul in care nu aveam loc sa imi arannjez toate hainele, linistea si intunericul cu care nu eram obisnuita in timpul noptii; am inceput sa urasc Auchanul, pentru ca nu stiam unde pot gasi o cutie de Nescafe 3 in 1 fara sa intru pe fiecare raion in parte, sa nu suport ideea de  a ajunge in 3 minute la metrou (eu unde imi mai aerisesc creierul in drum spre casa?)… Am avut o perioada in care am stat cat mai putin dupa-amiezele acasa, prin simplul fapt ca ma simteam mai acasa in Lucky, sau pe terasa la Anca.

Nu stiu cum s-a intamplat de fapt, dar ieri dimineata am constientizat sentimentul asta de…home, mai mult ca niciodata. Eram singura, si m-am trezit ducandu-ma in bucatarie sa pun sa fiarba apa pentru cafea…si am vazut cum ninge. Am avut sentimentul ala de…fluturasi in stomac, si pentru cateva clipe m-am simtit iar un copil care abia asteapta sa iasa din casa sa se bucure de zapada. M-am simtit totodata la adapost de frig…si de orice, si mi-am dat seama ca ma simt la fel de acasa, aici, ca atunci cand stateam si ma uitam ca ninge pe fereastra in Sabinelor.  Nu mai aveam nevoie de oameni in vizita ca sa ma simt ok, nu mai aveam nevoie de planuri pentru pe seara doar sa simt ca trece mai repede timpul. Eram ok, eu cu mine, in casa asta, si ma simteam „home”. Sunt constienta ca nu e prima oara cand ma simt „acasa”, cred ca asta s-a intamplat dupa 2 luni abia dupa ce m-am mutat aici, insa…ieri dimineata am constientizat cel mai bine sentimentul asta.

Acum cateva ore cand m-am trezit, am avut acelasi sentiment. Nu eram pe fuga, puteam sa imi beau cafeaua verificandu-mi mailurile si minunandu-ma de cum ninge. Puteam sa ma bag la loc in pat, cu o carte in mana, fara sa ma mai gandesc ca in Sabinelor cafeaua mirosea altfel, ca fulgii erau mai mari, ca locul ala facea parte din mine mai mult ca orice.

In momente din astea, as vrea sa se opreasca timpul in loc, si sa tot miroase a cafea, a zapada, a pisica „torcanda” si a carti. Sau poate doar a mine