Am sentimentul ca eram mai puternica inainte.
Ca aveam mai multa rabdare, ca ma enervam mai greu, ca treceam mai usor peste unele lucruri. Am sentimentul ca eram mai ingaduitoare cu oamenii, ca iubeam mai intens, ca ma respectam mai mult. Ca stiam cine sunt, ce vreau, de ce am nevoie, mereu. Ca luptam mai mult. Ca ma bucuram mai mult de orice. Ca nu ma speria asa de tare necunoscutul. Ca …chiar daca nu credeam enorm de mult in mine, credeam in cei ce cred in mine. Ca reuseam mereu, chiar daca uneori prea tarziu, dar mergeam pana in panzele albe pentru ce-mi doream.
Cu toate ca am „evoluat”, cu toate ca toata lumea e multumita de ceea ce fac, ce sunt…cine sunt… e ceva nelalocul lui in mine. Cu mine. Poate s-au schimbat mult prea multe in mult prea putin timp, poate ca instabilitatea asta din ultimile doua trei luni ma face sa ma simt asa. Nu stiu. Sau poate am o zi care s-a stricat pe final dintr-o tampenie. Dimineata nu ma simteam asa.
O sa treaca, I know. Sper sa nu lase urme
Sertarul de cuvinte 
ce frumos ai zis 🙂
De obicei, aceasta instabilitate se naste atunci cand cunosti mai mult din acel necunoscut. Cunoscandu-l din ce in ce mai bine, realizezi si aceasta imprevizibilitate, nascandu-se automat spaima de care tu incerci sa fugi.
O cunostinta de a mea, care este si ea in categoria oamenilor maturi [facturi, servici si asa mai departe], imi spune des „Lasa-te dus de val de copilul din tine, uneori poate fi mai matur ca adultul deja trecut prin viata.”
Ce frumos!…
Mersi mult…o sa incerc! Mai ales ca …se pare ca si eu fac parte din lumea oamenilor „maturi”. Nici nu stiu cand s-a intamplat asta:)