Arhive lunare: Octombrie 2011

”Pinocchio” la cea de-a 200-a reprezentatie

Toata lumea stie…pe pisica mea o cheama Figaro. Deci va dati seama cat de mult a insemnat in copilarie Pinocchio pentru mine.

Piesa de la Teatrul Ion Creanga mi-a dat fluturasi in stomac. La cea de-a 200 -a reprezentatie, Pinocchio a reusit sa adune o sala arhiplina de suflete dornice sa-l vada/revada pe Pinocchio. Cei mici si cei mari s-au lasat furati de intamplarile papusii de lemn, ce se transforma in final intr-un baietel adevarat, cele doua ore aproape cat dureaza piesa zburand ca vantul. Traditionalista cum sunt uneori, ma asteptam sa nu fiu foarte incantata de schimbarile aduse de Cornel Todea povestii originale, insa nu a fost deloc asa. Pataniile lui Pinocchio te fac sa ramai cu ochii pironiti pe scena si cu urechile ciulite, chiar daca in jurul tau lumea se foieste,  cei prea mici scancesc sau usa din spate se deschide mereu. A merge la un teatru pentru copii este totusi o experienta. Pentru a doua oara mi-am spus: data viitoare, neaparat, merg cu un copil de mana!

Ce a mai fost foarte emotionant e constientizarea faptului ca piesa asta se joaca de 40 ani…ca Alexandrina Halic a jucat-o de vreo 700 ori, ca fiind prezent la a 200-a reprezentatie…faci parte din ”istorie”! Chiar a fost un eveniment de suflet! La cat mai multi ani, Pinocchio!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

”Vocea Umana”

Nu-mi venea sa cred ce descoperisem pe site la Metropolis: o piesa cu Oana Pellea, despre care nu auzisem nimic, care nu avea nicio prezentare. A inceput sa-mi bata inima mai tare, si am zis: asta e minunea mea de astazi. Sunt absolut indragostita de Oana Pellea…dar asta e alta poveste.

Drumul pana la Metropolis si cumpararea biletelor in sine  m-a lasat cu aceeasi stare de ” visele se implinesc” ca si prima oara cand am fost acolo. E o alta realitate. E ca intr-o poveste, in care dupa ce pasesti pe drumul pavat cu luminite, ti se deschide o usa, de catre un domn din alte vremuri. Te intampina un majordom, cu haina de catifea visinie, epoleti aurii, manusi albe. Desi am fost doar de patru ori, cred ca pot spune ca e cel mai frumos teatru din Bucuresti.  Nu mai vorbesc de scarile colorate, de stalpii de sustinere din lemn, de oglinda ”fermecata” sau de cat de bine arata acum sala cu scaune tapitate cu catifea rosie in care simti ca te scufunzi.

Sa ne intoarcem insa la ”Vocea umana”.

Oana Pellea spunea:

<<Se pare ca pentru multi a iubi fara rezerve e demodat…:) ce lume nebuna , nebuna si totusi ce enorm amuzamenet! Ba se poate iubi pina la capatul capatului… fara nici o frica de ridicol. Doar asa se iubeste ! Hei, in iubire nu exista frica, ridicol sau moda. Si de asta sunt indragostita de „Vocea Umana”>>.

Eu am simtit-o putin altfel. Am simtit-o ca o piesa despre iubire,da. Despre limite.  Sau despre lipsa lor. De cateva ori am simtit ca nu mai am aer: e foarte concentrata, te consuma foarte mult, lacrimile nu au incetat sa apara in coltul ochiului, si mai apoi chiar sa o ia la goana pe obraz in jos. Este o piesa despre cum poti sa iubesti, pana in panzele albe si inapoi, stiind de la inceput ca te arunci in gol, cu capul inainte ; fara frica de ce va urma, fara teama de a putea  fi penibil, o iubire in cel mai pur sens al cuvantului. Poate fi si un test pentru relatia pe care o ai, ca un instrument de ”masurare” a iubirii.

Imi pare rau ca nu gasesc nicaieri inregistrat Jurnalul Cultural de zilele trecute, in care Oana Pellea a fost invitata. Ar fi fost mult mai simplu de explicat ce inseamna de fapt ”Vocea Umana”.

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

People

E incredibil sentimentul pe care-l ai dupa ce iei din nou legatura cu oameni de care nu mai stii nimic de ani de zile. Oameni importanti pentru tine, oameni care stiau mai multe despre tine decat tu insuti. Oameni pe care simteai ca i-ai pierdut, din cauza unor zeci de km si a faptului ca nu va mai vedeti des. Aveam senzatia ca unele lucruri daca nu sunt spuse atunci cand trebuie, li se pierde valoarea. Insa incep sa ma indoiesc de lucrul asta din ce in ce mai mult.

Sau din contra…oameni de care te-ai atasat brusc, ce au fost in viata ta pentru o perioada, si au iesit din vata ta la fel de brusc cum au intrat: oameni cu care nu stii de ce nu ai mai pastrat legatura, dar in momentul ”regasirii” au fost atat de ”la fel” ca  in zilele in care sufletul se asternea pe tava, la o bere in Lucky, incat ai ramas…breathless.

E atat de intensa toata regasirea asta, cand razi si plangi alaturi de celalalt dupa 2 ani de tacere. Praful nu se depune. Rugina nu isi gaseste locul. Te regasesti in ei ca in niste fotografii de care nici macar nu-ti mai aminteai, dar care sunt atat de reprezentative pentru tine. Si iti masori schimbarea prin ochii lor.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Chestii

Atelier Mecanic

Doua cuvinte inainte sa fug de la calculator: pusesem ochii pe el de pe la sfarsitul lui august, de cand am reinceput sa mai ies in centrul vechi. Nu era nicio masa libera, si mi-am zis…alta data. Zilele trecute am avut iar drum pe acolo, si mi-am zis: data viitoare, aici ma opresc, fara scuze!

Si iata ca zi e ”data viitoare”.  Se pare ca in ultima vreme am parte de locuri si oameni interesanti, so… super super interesant locul. Super atmosfera! Promit ca revin cu detalii, pana atunci, daca vreti in loc special pe o straduta neaglomerata din centrul vechi…this is the place!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Chestii

Noaptea Bibliotecilor

Se pare ca it’s all about me today.

N-o sa fiu carcotasa si n-o sa stau sa despic firul in patru sa analizez ce nu mi-a placut. A fost o ”gura de biblioteci” ce mi-a prins bine, ce mi-a amintit de Lidia Aia, ce scria scrisori, colectiona frunze uscate si avea versuri scrise pe hartii rosii arse pe margini, lipite pe pereti.

Mi-am amintit involuntar de orele petrecute in liceu, de la biblioteca de la teatru, pentru eseul despre basm…de orele in care a trebuit sa citesc ”sur place” la Litere Romanul experimental, pentru eseul despre Zola; de obsesia mea pentru Holban de la sfarsitul facultati si de lucrarea de licenta la care am muncit ca o nebuna.

Miros de hartie veche, de sertare pline cu fise cu bibliografii, ingalbenite de miile de degete ce au trecut deasupra lor; oameni ce stiu sau sunt pe cale sa invete cat valoreaza o carte.

Recunosc, nu am facut parte din categoria ce statea in sala de lectura de placere, iubesc anticariatele si librariile mult mai mult ca salile de lectura, insa… a fost tare frumos.

Si s-a terminat cu bere in Lucky 🙂

Un comentariu

Din categoria Evenimente

Catalin

Oameni.

Nu am mai scris despre oameni de ceva vreme. Delicat subiect.

Mi se intampla foarte rar sa-mi placa de cineva foarte mult din prima clipa. Chiar daca stiu deja unele lucruri despre persoana respectiva, in momentul in care o intalnesc, lucrurile nu reusesc sa se suprapuna perfect in mintea mea.

De data asta insa a fost tare interesant: desi nu era ”programat”, a fost o bucatica din cadoul Andreei de ziua mea; nici ca se putea cadou mai original, dupa repetatele mele intrebari ”Ai dat de tipul cu tatuajul?” Si ca sa fie lucrurile cum trebuie, si-a facut aparitia ”furtunos” confundandu-ma cu o alta tipa; dupa nici 5 min, deja eram pusa la zid, cu niste intrebari ce mi-au scos instant din cap ideile cu: papadii facute din note muzicale, cheie sol pisica etc, lucru pe care nu reusise sa-l faca altcineva. Dupa inca 5 min, deja eram convinsa si constienta de faptul ca ORICE e posibil pe pielea mea, ca negrul nu devine verde, ba mai mult…o sa doara doar daca o sa vrea el sa doara :). Mi-am zis: ” This is it, this is the one!” Andreea avusese dreptate.

Unul dintre motivele pentru care nu mi-am facut un tatuaj acum multi ani, cand mi se aprinsesera calcaiele prima oara a fost faptul ca nu simteam ca ma pot lasa pe mana oricui. Nu conta ”repertoriul” existent, trebuia sa ma simt eu safe, sa pot avea incredere. Iar increderea de data asta a fost dusa pana la o limita pe care nu credeam ca am cum sa o ating: ”Ok, daca ai senzatia ca e ok cu putin alb, facem asa…”, desi toata lumea stie ce incapatanata sunt. Dar sa ne intoarcem la ”oameni”. Am plecat acasa cu o carte de vizita in geanta si cu bucuria aia care nu are cum sa fie descrisa in cuvinte : „‘mai e putin si visul devine realitate”.

De aici, nici nu stiu de fapt ce sa povestesc fara ca totul sa se transforme in jurnal si sa fie mult prea despre mine. De cand am stabilit joi ora 19:30 mi s-a facut o frica.. Si cu frica-n san, cu ochii pe pereti, daca dai de un tip pe care-l gasesti pe  intuneric si pe care-l apuca si ameteala dupa ce se invarte de doua ori prin camera…nu e tocmai atmosfera propice pentru un viitor tatuaj, I admit it:)). Faza e ca nu prea stiu care e faza. Nu mi-am dat seama exact cand si cum am iesit din starea aia. Siguranta de sine, glumitele despre cat de rau poate fi, sau discutiile fara nicio legatura cu tatuajul in sine m-au facut sa ma calmez si relaxez. Are intr-adevar un fel de a fi sau de a face lucrurile ”to happen”, incat la un moment dat cand imi desena papadia am simtit o chestie super interesanta: facuse deja vraja, frica disparuse, transformandu-se intr-o curiozitate excesiva combinata cu o fascinatie ce inca mai are efect si acum. Recunosc, sunt usor impresionabila, insa imi trece repede.

La urma urmei, medicina se exerseaza pe coji de portocala, pictura pe coli de hartie ce ajung la cos, si pare cu atat mai fascinant cand iti dai seama ca omul ala a invatat pe propria-i piele, la propriu. Dar sa nu ridicam insa/inca statui, ci doar sa dam Cezarului ce-i al Cezarului.

Chiar zilele trecute imi povestea (cand mi-am dat seama cat de tare ar fi sa scrie El despre ce face) cat de mult se ”metamorfozeaza” dupa ce-si pune manusile, dupa ce isi aranjeaza toate cele necesare, cum oboseala dispare, grijile de peste zi se estompeaza si tot ce conteaza ramane pielea, acul si cerneala. Again, avusese dreptate Andreea: e genial ce face omul asta.

Cea mai misto chestie a fost la final, cand simtisem ca e gata minunea, dar el tot incerca sa se comporte ca si cum mai are de lucru. Sentimentul pe care-l ai in momentul in care te uiti prima data la ce a iesit e chiar de nedescris. Si…ce naiba poti spune? Multumesc? Vai ce frumos e? E stupid si fara continut fata de bucuria aia imensa pe care o simti. Banuiesc ca pentru oamenii care fac asta nu e nimic fabulos, devine chiar rutina, insa pentru un neinitiat e un vis frumos devenit realitate.

Un comentariu

Din categoria Povestea lor

Roads

Se pare ca ajung mereu in acelasi punct in care imi spun INCOTRO?

Nu am fost inspirata sa-mi las niste firmituri de paine ca sa gasesc drumul inapoi si sa-mi dau seama unde am dat-o in bara; ba mai mult, nici nu cred ca-i vina mea ca am ajuns in aceeasi ”intersectie” in care ma intreb ”Incotro?”. Sau poate ca e doar vina mea, ca nu am fost suficient de curajoasa data trecuta sa pun punct atunci, si am luat-o pe acelasi drum, sperand ca de data asta ma va duce in alta directie.

De fapt, sunt sclava obisnuintei si a rutinei. Ma sperie lucrurile noi la prima vedere, imi e frica sa ma arunc cu capul inainte. Desi, fata de anii trecuti, in ultima vreme stau foarte bine la capitolul decizii luate pentru ca asta SIMT. Dar nu suficient de bine…

Follow the yellow brick road…

 

2 comentarii

Din categoria Chestii

Le Coin Perdu

Locuri…

Sincer, cred ca nu am mai fost atat de incantata de un loc anume de cand am fost in ”Lucky” prima oara, acum multi multi ani.

Sunt locuri care simti ca au povestea lor si te fascineaza fara sa stii de cand / cum / de ce / cu ce ocazie. Sunt locuri care te fac sa te uiti pe pereti ca un copil amarat intr-un magazin de jucarii, sa-ti zici ”asa vreau sa fie ACASA” fara sa te mai gandesti la biblioteca aia rosie din IKEA sau la nu stiu ce tablou vintage ai mai vazut.

Nu stiu de ce m-a fascinat asa tare. Poate ca toate emotiile pe care le aveam m-au facut sa fiu mai ”sensibila” la frumos si mai usor impresionabila…habar nu am, nici nu mai conteaza.  Vazusem intr-adevar niste fotografii pe net, parea intr-adevar foarte ”altfel” decat tot ce-mi puteam imagina in domeniu, si da, ma asteptam sa imi placa; dar ajunsa acolo a depasit cu mult asteptarile.

Bineinteles, cand te duci prima oara la un salon sa-ti faci un tatuaj, nu te gandesti decat la: cum o sa iasa, cat de tare o sa doara, cat o sa dureze (da, acum stiu, puerila intrebare 😛 ). Nu te gandesti ca ajunsa acolo o sa simti totul ca un fel de ”La Tiganci”.

Ursulet cu ochi din nasturi, perne brodate, rame colorate fara fotografii, lumanarele verzi ce te indeamna sa le mirosi, cutii de bambus. Punctul forte din punctul meu de vedere …usile!

Fascinantele usi, ce trebuie atinse pentru a le intelege povestea, incadrate de acele desene geniale, care m-au facut sa fiu putin penibila banuiesc: in loc sa ma gandesc la ce urmeaza, am ramas gura casca, precum un vitel la poarta noua.. o pisica ce se uita-n calendar, sau mai stiu eu ce.

” Have I gone mad?
I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are”

So? Ce mai asteptati? Get a tatoo!!!

Scrie un comentariu

Din categoria Chestii