Arhive pe categorii: Povestea lor

Catalin

Oameni.

Nu am mai scris despre oameni de ceva vreme. Delicat subiect.

Mi se intampla foarte rar sa-mi placa de cineva foarte mult din prima clipa. Chiar daca stiu deja unele lucruri despre persoana respectiva, in momentul in care o intalnesc, lucrurile nu reusesc sa se suprapuna perfect in mintea mea.

De data asta insa a fost tare interesant: desi nu era ”programat”, a fost o bucatica din cadoul Andreei de ziua mea; nici ca se putea cadou mai original, dupa repetatele mele intrebari ”Ai dat de tipul cu tatuajul?” Si ca sa fie lucrurile cum trebuie, si-a facut aparitia ”furtunos” confundandu-ma cu o alta tipa; dupa nici 5 min, deja eram pusa la zid, cu niste intrebari ce mi-au scos instant din cap ideile cu: papadii facute din note muzicale, cheie sol pisica etc, lucru pe care nu reusise sa-l faca altcineva. Dupa inca 5 min, deja eram convinsa si constienta de faptul ca ORICE e posibil pe pielea mea, ca negrul nu devine verde, ba mai mult…o sa doara doar daca o sa vrea el sa doara :). Mi-am zis: ” This is it, this is the one!” Andreea avusese dreptate.

Unul dintre motivele pentru care nu mi-am facut un tatuaj acum multi ani, cand mi se aprinsesera calcaiele prima oara a fost faptul ca nu simteam ca ma pot lasa pe mana oricui. Nu conta ”repertoriul” existent, trebuia sa ma simt eu safe, sa pot avea incredere. Iar increderea de data asta a fost dusa pana la o limita pe care nu credeam ca am cum sa o ating: ”Ok, daca ai senzatia ca e ok cu putin alb, facem asa…”, desi toata lumea stie ce incapatanata sunt. Dar sa ne intoarcem la ”oameni”. Am plecat acasa cu o carte de vizita in geanta si cu bucuria aia care nu are cum sa fie descrisa in cuvinte : „‘mai e putin si visul devine realitate”.

De aici, nici nu stiu de fapt ce sa povestesc fara ca totul sa se transforme in jurnal si sa fie mult prea despre mine. De cand am stabilit joi ora 19:30 mi s-a facut o frica.. Si cu frica-n san, cu ochii pe pereti, daca dai de un tip pe care-l gasesti pe  intuneric si pe care-l apuca si ameteala dupa ce se invarte de doua ori prin camera…nu e tocmai atmosfera propice pentru un viitor tatuaj, I admit it:)). Faza e ca nu prea stiu care e faza. Nu mi-am dat seama exact cand si cum am iesit din starea aia. Siguranta de sine, glumitele despre cat de rau poate fi, sau discutiile fara nicio legatura cu tatuajul in sine m-au facut sa ma calmez si relaxez. Are intr-adevar un fel de a fi sau de a face lucrurile ”to happen”, incat la un moment dat cand imi desena papadia am simtit o chestie super interesanta: facuse deja vraja, frica disparuse, transformandu-se intr-o curiozitate excesiva combinata cu o fascinatie ce inca mai are efect si acum. Recunosc, sunt usor impresionabila, insa imi trece repede.

La urma urmei, medicina se exerseaza pe coji de portocala, pictura pe coli de hartie ce ajung la cos, si pare cu atat mai fascinant cand iti dai seama ca omul ala a invatat pe propria-i piele, la propriu. Dar sa nu ridicam insa/inca statui, ci doar sa dam Cezarului ce-i al Cezarului.

Chiar zilele trecute imi povestea (cand mi-am dat seama cat de tare ar fi sa scrie El despre ce face) cat de mult se ”metamorfozeaza” dupa ce-si pune manusile, dupa ce isi aranjeaza toate cele necesare, cum oboseala dispare, grijile de peste zi se estompeaza si tot ce conteaza ramane pielea, acul si cerneala. Again, avusese dreptate Andreea: e genial ce face omul asta.

Cea mai misto chestie a fost la final, cand simtisem ca e gata minunea, dar el tot incerca sa se comporte ca si cum mai are de lucru. Sentimentul pe care-l ai in momentul in care te uiti prima data la ce a iesit e chiar de nedescris. Si…ce naiba poti spune? Multumesc? Vai ce frumos e? E stupid si fara continut fata de bucuria aia imensa pe care o simti. Banuiesc ca pentru oamenii care fac asta nu e nimic fabulos, devine chiar rutina, insa pentru un neinitiat e un vis frumos devenit realitate.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Povestea lor

Ozana

„Ce ciudat…

Ma intreb acum de cand nu am mai avut parte de sentimentul asta, de fascinatia asta pe care ti-o poate da o persoana. (Si nu vorbesc de indragosteala aici.) O persoana pe care nu o stiai, si pe care ai descoperit-o mai bine …chiar ieri, la care te-ai gandit inainte sa adormi, simtind-o ca pe …mica ta descoperire din ziua respectiva. O persoana care se exprima atat de bine prin ceea ce face (ma refer la fotografie), incat aveam sentimentul ca o stiu…inainte sa o cunosc, si mi-am dat seama de asta doar in momentul in care  mi-a pus o intrebare super naturala: „ce inseamna pentru tine frumos? pozele? sau felul meu de a simti/gandi?”. Nu vorbisem suficient de multe incat sa imi dau seama cum gandeste, dar stiam ca simte totul intr-un fel extraordinar.”

Asta scrisesem intr-o seara, cu putin inainte de Anul Nou, insa nu am reusit pana acum sa dezvolt subiectul mai bine. Sa nu ma lungesc prea tare, in cateva cuvinte as putea spune asa : un copil silitor, un copil Mare. Un copil al carui talent m-a facut sa ii urmaresc postarile zi de zi. Un copil care pleaca dimineata la scoala, si se intoarce seara acasa, obosit, cu aparatul de gat si cu o fericire imensa in suflet. Un copil plin de emotii, de curiozitate. Un copil super talentat.

Bineeee… Nu ma credeti?

Voila!

http://muresanozana.blogspot.com/

http://www.facebook.com/album.php?id=100000227296023&aid=31045

http://www.facebook.com/album.php?aid=30867&id=100000227296023

PS: Nu am reusit. Vroiam sa aleg niste fotografii, sa fiu mai explicita…nu am reusit, sunt prea faine incat sa vreau/ pot alege.

Enjoy!

5 comentarii

Din categoria Povestea lor

Cine n-are copii…sa-si cumpere:P

Nu stiu de ce…dar a fost primul lucru care mi-a trecut prin minte dupa ce am vazut pictorialul asta:  „Cine n-are copii, sa-si cumpere!”

Pe langa faptul ca mi-a dat asa o stare de… oamenii astia sunt prea stilul meu : nuci de decor, felii de lamaie si bete de scortisoara in loc de globuri, mandarine cu frunzulite, mere coapte in staniol, biscuitei atarnati pe sfoara, suport de lumanare cu stea … fotografiile m-au lasat cu sentimentul de…vreau si eu. Nu decorul… ca asta exista… copilul :)))) Tot ce lipseste ca sa para un basm spus in ajunul Craciunului cred ca e… un semineu:))

Sa revin totusi la fotografii : finally poze faine si de bun gust, cu toate lucrurile mici, dar de maxima importanta, ce transforma Craciunul in sarbatoarea preferata a multora dintre noi. Detalii care conteaza, surprinse migalos.

Matei. O minunatie de bucalat cu carlionti de ingeras, genul ala de copil care te face sa ii zambesti indiferent de cat de aiurea a fost ziua respectiva: fascinatie in fata feliei de lamaie atarnata in pom, concentrare maxima in descoperirea alaturi de prietenul sau a cuburilor, nedumerire in fata popcornului oferit de  fetita, zambet de milioane in fata obiectivului.  Toate surprinse fantastic de bine, totul fiind atat de natural incat ti-l si imaginezi pe Rafi un fel de Sid din Ice Age 3, care ii face sa rada pe cei trei baby-dinosaurs. Nu mai zic ca eu sunt suficient de moarta dupa copii, incat m-a impresionat pana si faptul ca era descult, si ca i se vedeau degetele roz de la picioare 😛

Gata, nu mai scriu nimic. Pozele spun totul: super Mateias, super pictorial, si super atmosfera (chiar se simte) .

 

Mateias

Si totusi…cine n-are copii, sa-si cumpere 🙂 !

Scrie un comentariu

Din categoria Povestea lor

Silviu si Alina

Mi-a venit mie o idee acum cateva saptamani, si rau am facut ca nu am inceput atunci…Si am zis…ok…daca tot „se scrie cand se simte”, hai sa ma uit prin blogul lui,poate ma mai surprinde ceva.

Am ajuns la Silviu si AlinaSi am inceput sa rad:))
Cum de uitasem de ei?

Pe vremuri, cand puricele se potcovea…la toate picioarele si Rafi avea timp de povesti,  ma trezeam in mod regulat, pe mess, cu cate un buzz..si apoi un photo sharing cat casa.  Neavand o „cultura” fotografica, incercam din rasputeri sa fiu cat mai critica (la asta pricepandu-ma excelent), eu suparandu-ma cand ma lua la misto, el enervandu-se cand puneam prea multe intrebari. Toate astea, dupa atatia ani,  au dus intr-un final la o oarecare nevoie a mea de a ma da cu parerea la orice posteaza:)). Nu de a scrie chestii dragute pe blogul lui, ci de avea o parere.

Unul dintre primele pictoriale de cuplu de care imi amintesc…a fost Silviu si Alina. Imi povestise de prietenul lui Silviu, iar intr-o seara m-am trezit cu niste poze alb negru, care m-au lasat oarecum fara cuvinte. Cred ca a fost printre primele dati cand nu mai comentam ca nu imi place cum se vede nu stiu ce maruntis… Am ramas fascinata.  Nu avea legatura cu faptul ca stiam de ei, stiam ca sunt faini, sunt frumosi, sunt isteti… Nu avea legatura ca erau foto alb negru, care pe mine ma impresioneaza mai mult. Ci pur si simplu…nici macar acum nu stiu cu ce avea legatura. Sau poate ar trebui sa recunosc ca sunt niste fotografii ale naibii de faine! Sunt atat de frumosi, fara sa fie artificiali. Sunt atat de haiosi, fara a da in penibil. Sunt atat de expresivi, si se vede atat de bine  cat de calzi sunt pe interior. Poate ca sunt doar superficiala acum, dar eu inca mai sustin ca daca ai niste oameni faini (pe interior, mai ales), poti face imposibilul sa devina posibil.

Rafi!  Te trimitem de urgenta in Iasi, vrem poze cu minunea din viata lor.

PS:  Baietel sau fetita?

2 comentarii

Din categoria Povestea lor