Arhive pe etichete: dragoste

”Eat, Pray, Love” – Elisabeth Gilbert

Nici nu stiu ce sa scriu de cartea asta. Nu m-as fi gandit ca o sa ajung sa o citesc, nu e ”deloc stilul meu”, vorba Alinei, dar se pare ca ”universul” m-a facut sa o citesc, prin diverse intamplari ce mi-au pus cartea in mana la propriu (asta ca sa intru putin in stilul cartii).

Primele pagini mi s-au parut foarte plictisitoare si daca nu as fi fost in tren si nu ar fi fost singura carte necitita, nu cred ca as mai fi scris acum. Mai apoi, de-a lungul lecturii am trecut prin diverse stari. Am simtit-o ca pe o carte usurica tare. Nu mi s-a parut amuzanta atunci cand ar fi trebuit, si nici profunda acolo unde intentiona. Mi s-a parut ca intamplarile puteau fi relatate cu mai multa…viata. Am simtit-o ca si cum ar fi fost plina de praf, si eu am fost nevoita sa citesc pe deasupra. Da, nu a ajuns suficient la mine.

Introducerea despre cum e structurata cartea m-a facut sa am asteptari prea mari. Mi s-a parut tare interesanta ideea de ”japa mala”, si ca asa cum ”japa mala” are 108 margele, asa si cartea are 108 capitole, impartite in 3: Italia, India si Indonezia.  In afara de impartirea in 3, nu am simtit povestea fiecarei”margele” prea bine delimitata. Mi s-a parut doar un mod de a-l vraji pe cititor, fara continut insa.

Mi-a placut excursia in Italia. Pe langa faptul ca ori de cate ori citeam mi se facea foame :P, cartea m-a prins cu…pasiunea lui Liz pentru mancare, prin relatia ei speciala cu pizza, pastele vinul si celalalte bunatati. De asemenea mi-a facut placere modul de a descrie micile descoperiri din Italia: fantanile, tavernele, oamenii.

India nu m-a impresionat foarte tare in schimb. Nu sunt un om religios in sensul clasic al cuvantului. Mi se par de admirat oamenii ce reusesc sa se re/descopere meditand, dar never been there. Am citit capitolul asta mai mult…informativ.

Indonezia insa a fost deja putin cam mult pentru mine. M-am plictisit destul de repede de raiul pe pamant. Mi-a placut insa cum e realizat vraciul, Ketut.

Recunosc ca m-au impresionat cateva episoade din carte:

– in Italia, cand fac un fel de Ziua Recunostintei, si toti multumesc pentru ceva anume;

– in India, cand Liz e pusa sa se suie pe cel mai inalt turn al ashramului, de unde poate vedea intregul sat, si citeste hartiuta primita de la instalatorul poet;

– in Indonezia cand prietena ei, Wayan, afla ca Liz stransese bani de la toti prietenii ei pentru a-i cumpara o casa.

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria Carti

We think too much and feel too little

Mi-ar fi placut sa scriu mai mult…

Mai multe mailuri, mai multe smsuri,mi-as fi dorit sa scriu iar scrisori. Sa scriu mai mult pe blog…

Unele lucruri chiar isi pierd din intensitate daca nu reusesc sa le cuprind in cateva cuvinte. As fi vrut sa scriu de ”noua mea casa”. De Figaro. De Andreea si muzica de vineri seara. De Bastards si de Lift me up Cat. As fi vrut sa scriu de Vama Veche din toamna asta; de povestea tatuajului meu. De ”Magicianul”,”Baiatul cu pijamale in dungi” sau ”Trandafirul tatuat”.  Despre…”Cum iubeste cealalta jumatate”, ”Nils fucked up day”, ‘(Cu)cuienfrunte”, ”Oase pentru Otto”, ”Apolodor” si mai ales despre ”Sta sa ploua”, ”Noi 4” Si ” Ma tot duc”. As fi vrut sa scriu de Lia Bugnar si Dorina Chiriac, sau cum ma re-indragostesc mereu de Oana Pellea.

As fi vrut sa scriu mai multe despre micile/marile mele obsesii din ultima vreme si de toate lucrurile mici ce ma definesc in momentul asta; ar fi trebuit sa scriu de inimioarele din jurul capului meu din toamna asta, fara nicio baza, de fluturasii aia inocenti din stomac, pe care nu credeam ca o sa-i mai simt vreodata; de primii fulgi flocosi din iarna asta, de cum a fost Craciun in ajunul Ajunului…; de momentele in care am fost suficient de lasa incat sa nu fac unele lucruri, sau suficient de barbata sa fac/ recunosc altele. As fi vrut sa scriu de Paris. Si de Ruxandra. . Si de toate lucrurile pe care stiu ca nu o sa le mai simt la fel a doua oara 🙂

Un comentariu

Din categoria Chestii

”Vocea Umana”

Nu-mi venea sa cred ce descoperisem pe site la Metropolis: o piesa cu Oana Pellea, despre care nu auzisem nimic, care nu avea nicio prezentare. A inceput sa-mi bata inima mai tare, si am zis: asta e minunea mea de astazi. Sunt absolut indragostita de Oana Pellea…dar asta e alta poveste.

Drumul pana la Metropolis si cumpararea biletelor in sine  m-a lasat cu aceeasi stare de ” visele se implinesc” ca si prima oara cand am fost acolo. E o alta realitate. E ca intr-o poveste, in care dupa ce pasesti pe drumul pavat cu luminite, ti se deschide o usa, de catre un domn din alte vremuri. Te intampina un majordom, cu haina de catifea visinie, epoleti aurii, manusi albe. Desi am fost doar de patru ori, cred ca pot spune ca e cel mai frumos teatru din Bucuresti.  Nu mai vorbesc de scarile colorate, de stalpii de sustinere din lemn, de oglinda ”fermecata” sau de cat de bine arata acum sala cu scaune tapitate cu catifea rosie in care simti ca te scufunzi.

Sa ne intoarcem insa la ”Vocea umana”.

Oana Pellea spunea:

<<Se pare ca pentru multi a iubi fara rezerve e demodat…:) ce lume nebuna , nebuna si totusi ce enorm amuzamenet! Ba se poate iubi pina la capatul capatului… fara nici o frica de ridicol. Doar asa se iubeste ! Hei, in iubire nu exista frica, ridicol sau moda. Si de asta sunt indragostita de „Vocea Umana”>>.

Eu am simtit-o putin altfel. Am simtit-o ca o piesa despre iubire,da. Despre limite.  Sau despre lipsa lor. De cateva ori am simtit ca nu mai am aer: e foarte concentrata, te consuma foarte mult, lacrimile nu au incetat sa apara in coltul ochiului, si mai apoi chiar sa o ia la goana pe obraz in jos. Este o piesa despre cum poti sa iubesti, pana in panzele albe si inapoi, stiind de la inceput ca te arunci in gol, cu capul inainte ; fara frica de ce va urma, fara teama de a putea  fi penibil, o iubire in cel mai pur sens al cuvantului. Poate fi si un test pentru relatia pe care o ai, ca un instrument de ”masurare” a iubirii.

Imi pare rau ca nu gasesc nicaieri inregistrat Jurnalul Cultural de zilele trecute, in care Oana Pellea a fost invitata. Ar fi fost mult mai simplu de explicat ce inseamna de fapt ”Vocea Umana”.

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

„Strugurii s-au copt in lipsa ei” – Zully Mustafa

Stiu ca prima impresie pe care mi-a lasat-o a fost din cauza copertii, si de asta la prima vedere, cand am dat peste ea intr-o librarie, nici macar nu am mai simtit nevoia sa o rasfoiesc.

Fiind la Gaudeamus anul trecut insa, am trecut pe la standul celor de la Tritonic, si am zis…hai, sa vedem ce pot ascunde copertile astea. Mi-a cazut ochii pe ceva suficient de expresiv si interesant banuiesc, deoarece i-am recomandat-o Alinutei, fara sa ma mai gandesc ca i-ar putea displace. Intr-un final, tot eu am citit prima cartea, si am ramas asa, cu un sentiment care m-a facut sa vreau sa scriu articolul asta: am simtit cartea ca un fel de…limonada.

Foarte…racoritoare, dulce si acrisoara in acelasi timp. Personajele sunt tinere si destul de bine creionate, actiunea a reusit sa ma tina cu cartea in mana, desi eram in perioada in care nu reuseam sa termin nicio carte, indiferent de natura ei. Dragostea in „contratimp”, asa cum scrie in orice prezentare a cartii ce apare pe net, prietenia fetelor, ce te face sa te gandesti la prietena ta cea mai buna, atmosfera de provincie, cu „La Cais”, ce pare un fel de La Copac bucureastean, stilul in care sunt scrise, toate astea si multe altele te fac sa iesi din realitatea ta si sa intri in lumea…lor, cu o foarte mare usurinta. Nu mai simti granita autor – narator – personaj. Doar intri in hora, si te intristezi si bucuri de intamplarile lor.

Am reusit sa scot doar cateva citate din carte…poate o sa imi fac timp sa o rasfoiesc iar, si sa raman cu mai multe:

“El parea barbatul care nu dadea doi bani pe femei, care insa stia cum sa le faca sa se simta importante. (…) Hm, uite, Karin le ofera femeilor sale destul de putin cat sa le faca flamande si destul de mult cat sa nu renunte la el.”

“Nu intelegi? Nu intelegi ca ai o singura viata? Asta…alta de unde? Ca nu vei mai iubi niciodata atat de intens, ca nu vei mai fi iubit niciodata asa cum te-a iubit femeia asta? Nu intelegi ca astia sunt cei mai frumosi ani ai tai? Cei mai frumosi, Karine, cei mai frumosi… nu se mai intorc inapoi. Acum e timpul gesturilor mari, mari, mari cat lumea si pamantul, cat oceanul pe care-l cauti in vise, cat sufletul femeii de care nu ti-a pasat.”

“In viata totul se compenseaza: fericirea cu nefericirea, dragostea cu ura, ordinea cu dezordinea. Sa nu uitam cat de fragili suntem in fond, si cat de repede se poate narui totul in jur cand ne bucuram prea mult de viata.”

“Nu imi e frica de moarte, dar nu exista nici macar o singura zi din viata mea in care sa nu ma intreb: cum ar fi daca maine nu as mai fi? Si atunci nu-mi mai ramane decat sa traiesc. Sa traiesc, sa iubesc si sa visez! Pricepi? Si oricat de grea ar fi ziua respectiva, sau rea, sau deprimanta, este de ajuns sa-mi pun intrebarea asta si gasesc imediat raspunsul.”

Scrie un comentariu

Din categoria Carti