Arhive pe etichete: Metropolis

”Vocea Umana”

Nu-mi venea sa cred ce descoperisem pe site la Metropolis: o piesa cu Oana Pellea, despre care nu auzisem nimic, care nu avea nicio prezentare. A inceput sa-mi bata inima mai tare, si am zis: asta e minunea mea de astazi. Sunt absolut indragostita de Oana Pellea…dar asta e alta poveste.

Drumul pana la Metropolis si cumpararea biletelor in sine  m-a lasat cu aceeasi stare de ” visele se implinesc” ca si prima oara cand am fost acolo. E o alta realitate. E ca intr-o poveste, in care dupa ce pasesti pe drumul pavat cu luminite, ti se deschide o usa, de catre un domn din alte vremuri. Te intampina un majordom, cu haina de catifea visinie, epoleti aurii, manusi albe. Desi am fost doar de patru ori, cred ca pot spune ca e cel mai frumos teatru din Bucuresti.  Nu mai vorbesc de scarile colorate, de stalpii de sustinere din lemn, de oglinda ”fermecata” sau de cat de bine arata acum sala cu scaune tapitate cu catifea rosie in care simti ca te scufunzi.

Sa ne intoarcem insa la ”Vocea umana”.

Oana Pellea spunea:

<<Se pare ca pentru multi a iubi fara rezerve e demodat…:) ce lume nebuna , nebuna si totusi ce enorm amuzamenet! Ba se poate iubi pina la capatul capatului… fara nici o frica de ridicol. Doar asa se iubeste ! Hei, in iubire nu exista frica, ridicol sau moda. Si de asta sunt indragostita de „Vocea Umana”>>.

Eu am simtit-o putin altfel. Am simtit-o ca o piesa despre iubire,da. Despre limite.  Sau despre lipsa lor. De cateva ori am simtit ca nu mai am aer: e foarte concentrata, te consuma foarte mult, lacrimile nu au incetat sa apara in coltul ochiului, si mai apoi chiar sa o ia la goana pe obraz in jos. Este o piesa despre cum poti sa iubesti, pana in panzele albe si inapoi, stiind de la inceput ca te arunci in gol, cu capul inainte ; fara frica de ce va urma, fara teama de a putea  fi penibil, o iubire in cel mai pur sens al cuvantului. Poate fi si un test pentru relatia pe care o ai, ca un instrument de ”masurare” a iubirii.

Imi pare rau ca nu gasesc nicaieri inregistrat Jurnalul Cultural de zilele trecute, in care Oana Pellea a fost invitata. Ar fi fost mult mai simplu de explicat ce inseamna de fapt ”Vocea Umana”.

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

„Zaruri si carti”

Mi-am desfacut o bere… poate o sa vad altfel lucrurile dupa cateva inghitituri, si scriu si eu un articol pro, ca toate celalalte.

Sau…poate nu.

Din nefericire, nu am mai fost de vreo luna la teatru. Si imi era tare dor. Pusesem ochii pe o piesa de ceva timp, iar de data asta chiar am reusit sa ajung la ea:  „Zaruri si carti”. Citisem diverse articole despre piesa, toata lumea fusese foarte incantata, nu aveam niciun motiv sa imi fac griji ca ceva ar putea sa nu fie ok.

Insa…nu pot sa zic ca m-a impresionat. Nu ca si… comedie.  Am fost la zeci de piese de genul, in Green Hours, sunt deja educata cu stilul asta de teatru insa…nu a ajuns la mine la modul la care ar fi trebuit. Petre Fumuru nu mi s-a parut persoana potrivita pentru rolul angajatului, nu stiu exact de ce. Poate ca ar fi fost nevoie de un actor care ar fi putut parea mai putin „cool”, care ar fi putut fi mai umil, mai relaxat. Textul insa a fost…genial. E una din piesele alea, care ma fac la final  sa imi doresc  sa cer textul, pentru a-l reciti si a ajunge sa fac anumite obsesii fata de unele replici:P. Parca asistam la o piesa de-a lui Eugen Ionesco, in care dialogul este unul al surzilor. Pana si Florin Piersic Jr spusese intr-un interviu : „Nu e genul de piesa de la care spectatorul pleaca frustrat si chinuit de intrebari existentiale, e o comedie de situatie, scrisa genial.” Si ca veni vorba de Florin Piersic Jr: a fost prima piesa de teatru in care l-am vazut. Am ramas fascinata. La un moment dat am realizat ca, fara sa vreau, atentia mea era concentrata doar asupra lui, ca si cum partea din dreapta a mesei se estompase.  Am observat cu nesat (randul 2 chiar a fost un mare noroc pentru mine) fiecare gest, fiecare reactie. Geniala interpretare.

Piesa ar merita vazuta, dar din punctul meu de vedere, nu cu pretentia de a fi o comedie reusita. Nu pot sa zic, am ras, sunt situatii si replici care te fac sa razi cu gura pana la urechi, insa textul este de asa natura incat zambetul ramane in mare parte undeva pe interior, este suficient de subtil umorul incat nu te face sa razi la fiecare 3 minute pana iti dau lacrimile. Si normal, merita vazuta pentru interpretarea de exceptie a lui Florin Piersic Jr.

4 comentarii

Din categoria Teatru

Spre Teatrul Metropolis

Am visat.  Inca sunt convinsa de asta.

Nu imi explic insa de unde am biletele:)), daca chiar…am visat

Plec mai devreme de la munca. Pana in 7 trebuie sa ajung sa imi iau biletele rezervate acum doua zile.  Ma dau de trei ori peste cap,  sa ajung cat mai repede la metrou, urc prima scarile, dau peste un tip de doua ori mai inalt ca mine, nici nu imi cer scuze,  ies exact unde trebuie si fug cat pot de repede inspre intersectia de la ASE.

Intuneric fiind, si eu mioapa bine, zic…hai sa fiu sigura, intreb pe cineva care e Mihai Eminescu si unde e Metropolis, sa nu aterizez cine stie pe unde.  O batranica la semafor, cat mine de inalta, foarte draguta si amabila, imi explica si se ofera sa ma duca chiar ea, mergand in aceeasi directie. Pana sa spun eu ca ma grabesc, si ca nu e nevoie, super babuta traversase deja in doi timpi si trei miscari, si ma astepta pe partea cealalta. Vazand ca are motorase mai bune ca mine la picioare, accept incantata ca am mai gasit si un om batran cu care sa vorbesc. Si incepe raliul. Baga o viteza, cu pasi mici, de trebuie uneori sa alerg pe langa ea. Micuta fiind, depaseste cu usurinta trecatorii, se strecoara printre masini, spunandu-mi mereu ca e foarte frumoasa zona, si ca ajungem imediat.  Afland ca face „cursa” asta de doua ori pe saptamana, ma las pe mana ei, chiar daca deja mi se pare ca ajungem la capatul lumii. Dupa discutiile tipice „Trebuie sa iti iei un baiat cu bani, ca tu esti desteapta, asta meriti. Numai ca nu il poti comanda la Romarta” (nu am inteles legatura oricum:)) ), „Aici e Piata Spaniei, foarte frumoasa zona, plin de ambasade, cine le mai stie numele.”….si dupa 20 min daca nu mai bine de alergat, mi se intrezareste ceva galben pe partea stanga la orizont. Un Raiffaisen. Langa, un Mega Image. Si ma lasa picioarele… Ajunsesem la zona pe care o stiam si eu. Mihai Eminescu. Intersectat cu Mosilor. Exact in capatul opus al strazii. Imi prezinta strada: „Aici este Mihai Eminescu”, de parca strada ar fi formata din 5 mp, imi spune…”Mi-a parut bine, sanatate”, si a tulit-o.

Am innebuniiiit! Ajunsesem exact acolo unde nu trebuia sa ajung, stiam ca Eminescu tine de la Romana pana aproape de Obor, si ca nu avea rost sa ajung acolo, la Obor, unde stiam zona,deoarece teatrul e pe la Romana. Do I make any sense? Mi se paruse ca toata calatoria cu babuta fusese un fel de … „La tiganci”, simteam ca mersesem un secol, ca drumul nu se mai termina, iar la capatul drumului sa te trezesti intr-o alta…parte a orasului..sperand ca o sa te lase in fata la Metropolis… no way!

Nu mi-am dat seama ca acolo la intersectie sunt taxiuri, si am luat-o la fuga in directia opusa… Nu am vazut niciun taxi pe drum, si tot speram sa fie aproape.. Si am alergat, cale lunga, sa-mi ajunga… pana cand am vazut un trotuar pietruit, cu luminite…follow the yellow brick road… si am intrat iar in alt „La Tiganci”. Unul fascinant Teatrul Metropolis

Un comentariu

Din categoria Chestii