Arhive pe etichete: teatru

”Orfani”

             Image

Imi fusese tare tare dor de Teatrul Act, de salita mica, din sufletul pamantului. Nu stiu de ce nu mai trecusem pe la ei, insa asta seara am gasit un motiv pentru care o sa mai trec: ”Orfani”. Bineinteles, asta dupa ce lucrurile or sa se mai sedimenteze putin in mine. Nu mai reusise de multa vreme sa ma dea asa tare peste cap o piesa de teatru. Cred ca de la prima oara cand am fost la ”Ma tot duc”. Ma uitam la… cum s-au aprins luminile, cum actorii se tineau de maini, si se inclinau la aplauzele noastre, insa nu reuseam sa ies efectiv ”din” piesa ce se terminase cu cateva secude inainte. Nu, nu am simtit-o ca pe un ”film de hollywood”, cum spunea cineva putin mai devreme.  Am simtit-o pana in maduva oaselor. Fiecare replica, fiecare traire. Nu, nu m-a impresionat prin violenta, de data asta am simtit limbajul oarecum vulgar ca pe o punte de legatura cu societatea in care traim, atata tot. Mi-au placut super mult actorii. Pe Ionut Grama deja il iubeam din ”Cel mai frumos roman din lume”, si nici Simona Cuciurianu si Laurentiu Banescu nu au fost mai prejos. O piesa despre familie, despre limite, despre relatia cu tine insuti si relatiile cu ceilalti. O piesa despre societatea violenta in care traim si despre impactul direct sau indirect  al ei in viata de familie.  Am empatizat cu fiecare dintre personaje, poate si de asta m-a impresionat asa tare. Habar nu am. O sa-mi doresc oricum sa o revad, sa-mi masor schimbarea.

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

”Ce zile frumoase”

ce_zile_frumoase

Am fost ieri la ”Ce zile frumoase”, desi piesa e de ceva vreme la Unteatru, si ma mai tentase de cateva ori. Recunosc ca imi fusese putin frica de ea, frica pentru ca era totusi teatru absurd, pe care nu stiam daca chiar sunt pregatita psihic sa-l diger.

Pe Sabrina Iaschevici  nu o mai vazusem pana acum, insa am ramas profund impresionata. O piesa extrem de grea, jucata impecabil. Nici nu-mi pot imagina piesa jucata de altcineva in momentul asta, sau cel putin nu asa… Nu citisem textul, si desi in primele 10 min nu m-a prins cu nimic, dupa am intrat in hora obiectelor, cuvintelor, si am ramas uluita. O piesa care iti da alte notiuni despre singuratate. Despre rutina. Despre limitele umane, despre dependenta si independenta, despre comunicare. O piesa care m-a impresionat aproape pana la lacrimi (in momentul in care Willie incepe sa fredoneze melodia auzita din cutiuta muzicala a lui Winnie). O piesa pe care as mai vedea-o cu drag, si de la care am ramas cu diverse replici:” solemn, garantat, veritabil, pur” , ”nicio durere, aproape niciuna, nu-nu”, sau ”vechiul stil, dulcele stil vechi” :)

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

”Cel mai frumos roman din lume”

Image

Imi era dor de unteatru.

Si-mi era dor de Nicoleta Lefter.

”Cel mai frumos roman din lume” a fost putin altfel fata de ce ma asteptam.

Nu stiu exact de ce nu m-a dat pe spate, asa cum au facut toate piesele pe care le-am vazut la unteatru.  Ma obisnuisem sa ies de acolo cu sufletul palpitand, de mana cu mine. Si acum am iesit cu el palpitand, dar era totusi in interior.

Actorii au jucat extraordinar. Mi-a placut schimbul de planuri, textul pe care mi l-as dori sa-l am, o adevarata broderie. Mi-a placut pana si decorul, mai ales abajurul ce iti poti imagina ca era facut din codite, multimea de detalii ce a dat piesei consistenta. Pana si afisul mi se pare foarte inteligent (mai ales ca in timpul piesei mi-a dat seama ce sens are ochiul ,de fapt)

A fost insa foarte previzibil finalul.

Il recomand, totusi, si peste ceva vreme sunt convinsa ca o sa mai simt nevoia sa-l mai vad, si nu numai ca joaca Nicoleta Lefter:)

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

”Pinocchio” la cea de-a 200-a reprezentatie

Toata lumea stie…pe pisica mea o cheama Figaro. Deci va dati seama cat de mult a insemnat in copilarie Pinocchio pentru mine.

Piesa de la Teatrul Ion Creanga mi-a dat fluturasi in stomac. La cea de-a 200 -a reprezentatie, Pinocchio a reusit sa adune o sala arhiplina de suflete dornice sa-l vada/revada pe Pinocchio. Cei mici si cei mari s-au lasat furati de intamplarile papusii de lemn, ce se transforma in final intr-un baietel adevarat, cele doua ore aproape cat dureaza piesa zburand ca vantul. Traditionalista cum sunt uneori, ma asteptam sa nu fiu foarte incantata de schimbarile aduse de Cornel Todea povestii originale, insa nu a fost deloc asa. Pataniile lui Pinocchio te fac sa ramai cu ochii pironiti pe scena si cu urechile ciulite, chiar daca in jurul tau lumea se foieste,  cei prea mici scancesc sau usa din spate se deschide mereu. A merge la un teatru pentru copii este totusi o experienta. Pentru a doua oara mi-am spus: data viitoare, neaparat, merg cu un copil de mana!

Ce a mai fost foarte emotionant e constientizarea faptului ca piesa asta se joaca de 40 ani…ca Alexandrina Halic a jucat-o de vreo 700 ori, ca fiind prezent la a 200-a reprezentatie…faci parte din ”istorie”! Chiar a fost un eveniment de suflet! La cat mai multi ani, Pinocchio!

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

”Vocea Umana”

Nu-mi venea sa cred ce descoperisem pe site la Metropolis: o piesa cu Oana Pellea, despre care nu auzisem nimic, care nu avea nicio prezentare. A inceput sa-mi bata inima mai tare, si am zis: asta e minunea mea de astazi. Sunt absolut indragostita de Oana Pellea…dar asta e alta poveste.

Drumul pana la Metropolis si cumpararea biletelor in sine  m-a lasat cu aceeasi stare de ” visele se implinesc” ca si prima oara cand am fost acolo. E o alta realitate. E ca intr-o poveste, in care dupa ce pasesti pe drumul pavat cu luminite, ti se deschide o usa, de catre un domn din alte vremuri. Te intampina un majordom, cu haina de catifea visinie, epoleti aurii, manusi albe. Desi am fost doar de patru ori, cred ca pot spune ca e cel mai frumos teatru din Bucuresti.  Nu mai vorbesc de scarile colorate, de stalpii de sustinere din lemn, de oglinda ”fermecata” sau de cat de bine arata acum sala cu scaune tapitate cu catifea rosie in care simti ca te scufunzi.

Sa ne intoarcem insa la ”Vocea umana”.

Oana Pellea spunea:

<<Se pare ca pentru multi a iubi fara rezerve e demodat…:) ce lume nebuna , nebuna si totusi ce enorm amuzamenet! Ba se poate iubi pina la capatul capatului… fara nici o frica de ridicol. Doar asa se iubeste ! Hei, in iubire nu exista frica, ridicol sau moda. Si de asta sunt indragostita de „Vocea Umana”>>.

Eu am simtit-o putin altfel. Am simtit-o ca o piesa despre iubire,da. Despre limite.  Sau despre lipsa lor. De cateva ori am simtit ca nu mai am aer: e foarte concentrata, te consuma foarte mult, lacrimile nu au incetat sa apara in coltul ochiului, si mai apoi chiar sa o ia la goana pe obraz in jos. Este o piesa despre cum poti sa iubesti, pana in panzele albe si inapoi, stiind de la inceput ca te arunci in gol, cu capul inainte ; fara frica de ce va urma, fara teama de a putea  fi penibil, o iubire in cel mai pur sens al cuvantului. Poate fi si un test pentru relatia pe care o ai, ca un instrument de ”masurare” a iubirii.

Imi pare rau ca nu gasesc nicaieri inregistrat Jurnalul Cultural de zilele trecute, in care Oana Pellea a fost invitata. Ar fi fost mult mai simplu de explicat ce inseamna de fapt ”Vocea Umana”.

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

G.O.D

Imi era dor de Green Hours.  Nu am mai fost de la ”Fir’mituri”, desi mi-am tot propus sa ajung macar la o bere.

Am fost pentru a doua oara la GOD, si prin comparatie…mi-am dat seama ca imi lipseste Green-ul vechi. Prima oara am vazut piesa undeva in iarna, stiu ca am ajuns acolo cu nasul deja congelat, iar fumul de tigara si galagia dinaintea piesei m-au facut sa ma incalzesc imediat. Acum Green-ul se tot renoveaza, si parca nu l-am mai simtit atat de animat ca asta iarna. Banuiesc ca e si firesc, doar acum sufletul Greenului e terasa, insa… tot mi-e dor de Green-ul ALA.

Piesa insa mi-a placut la fel de tare.  Desi nu mi-au mai dat lacrimile, pentru ca deja stiam continutul, m-a impresionat la fel de mult.  Mie chiar imi plac one man show-urile, iar Toma Danila ”’a trait” si mai mult textul.  Ca la fiecare piesa buna din Green, comicul se impleteste cu momentele de tensiune, razi cu lacrimi iar in secunda doi ramai cu un zambet ironic in coltul gurii:  m-a impresionat teoria despre teatru, despre influenta lui asupra vietii spectatorilor, am ras cu lacrimi la aparitia Satanei in costum rosu sexy cu dantela, cu urechi de iepuras. Toma exceleaza la interpretarea profesorului ”zen” si a pasajului din ”Richard al III-lea”. Sonorizarea de data asta nu a fost foarte ok, insa am ramas cu sentimetul ala de… as mai vrea sa vad piesa peste ceva vreme.

PS: Ca tot se vorbea de cat de repede trece efectul unei piese de teatru asupra spectatorului… am luat insa o decizie importanta pentru ”spiritul” meu dupa piesa asta vazuta de doua ori: IAU ATITUDINE! Merg mai des pe terasa in Green! Au Ciuc nefiltrat si o pizza care arata foarte bine. E o decizie importanta pentru ca terasa din Green e ca o stare de spirit:)

PS2: O sa aflati doar daca mergeti la piesa de ce este pe afis un om in flacari:)

2 comentarii

Din categoria Teatru

„Micul Print”

A trecut ceva vreme de cand am vazut piesa…

Imi pare atat de rau ca nu am apucat sa scriu ceva imediat dupa piesa… dar aveam sufletul mult prea plin, si am fost destul de egoista incat sa nu impart cu toata lumea. A fost… „floarea mea”. Banuiesc ca daca nu o convingeam asta seara pe Doina sa mearga la Micul Print nici macar nu ar mai fi existat postul asta. Dar numai gandul ca undeva, acolo, pe Calea Victoriei, se intampla iar o mica minune m-a facut sa incep sa scriu.
Imi dau seama ca acum ma invart putin in jurul degetelor, pentru ca nu stiu cu ce sa incep…si imi dau seama ca nici nu vreau sa scriu prea multe.

Mergeti la Micul Print. Nu e o piesa pentru copii…

Mergeti la Micul Print, si uitati pentru o clipa de „azi”, deschideti-va sufletul din primele minute si lasati-va vrajiti. Reinvatati sa ascultati, la lumina „stelelor”, si recunoasteti ca v-ati pierdut inocenta. Aveti toate sansele ca dupa piesa asta sa o recastigati.  Amintiti-va lucrurile mici dar mari din viata voastra, pretuiti-le si … Si mergeti la Micul Print. Atat.

Un comentariu

Din categoria Teatru

Protestez!

Plec si eu…vrand nevrand luna asta din Bucuresti, si cum plec…hop top toate piesele de teatru bune, peste tot:

Micul Print (da, nici mie inca nu imi vine a crede…MICUL PRINT), la Odeon, premiera pe 24.02…eu ma intorc pe 25 😦

Nils Fu**ed Up Day , in Green, normal… pe 7 februarie, exact cand ar trebui sa plec in …prima escapada… 😦

Cum iubeste cealalta jumatate, la Teatrul Mic, pe 10 februarie…cand ar trebui  sa ma intorc in Bucuresti…

Bine, la „Cum iubeste…” am mai fost acum multa vreme… insa ma enerveaza gandul ca daca am chef, nici nu pot sa ma duc:)))

Ok…recunosc… vreau la Micul Print! De fapt, de asta sunt revoltata! De aseara de cand am aflat ca se lucreaza la Micul Print, vorbesc doar despre asta! Iar acum…vazand ca e pe 24 februarie… ih. Dar hai sa fiu realista. Oricum nu as fi gasit bilete la premiera! So…chill. O sa am tot timpul din lume sa ma duc sa il vad! De mai multe ori, chiar! De cate ori vreau!

 

Abia astept!

PS:  Nu aveti voie sa mergeti la Micul Print fara mine!:P

10 comentarii

Din categoria Chestii

”Dinastia Efros”


Cat m-am bucuar ca am castigat o invitatie la teatru! Nu mai castigasem ceva de genul de la un Gaudeamus de acum ani buni, si totul a fost atat de rapid, incat m-am trezit in doua minute cu o invitatie, chiar de pe facebook:)) Mai avusesem o tentativa la finalul lui decembrie de a ajunge la TES (Teatrul Evreiesc de Stat), insa din pacate nu am mai ajuns la „Tragedie Dentara”.

De aceasta data insa am fost la „Dinastia Efros”, un spectacol in limba idis,tradus in romana. Sala a fost goala… la un moment dat, cineva spunea ca s-ar putea sa nu se mai tina piesa. La cat de ger a fost, nici nu e de mirare, aseara chiar am simtit ca urasc iarna din tot sufletul. M-am simtit ciudat la inceput. Mirosea a …teatru vechi, scaunele de lemn, frumos sculptate aveau un fel de prize in manerele de lemn, unde a trebuit sa punem un receptor, din care primeam traducerea in romana. In primele minute am stat cu un deget la urechea fara receptor, sa aud doar traducerea, fara cuvintele in limba idis ce suna atat de ciudat. Nici nu mi-am dat seama cand piesa m-a prins atat de tare, incat nici nu mai simteam ca am un receptor la ureche :).

Mi-a placut mult sala, desi se vede ca nu a mai fost renovata de ceva vreme…are un aer burghez, cu draperiile asortate cu tapetul si culoarea scaunelor, cu lojele mici si cochete. Domnele din personal de un bun simt extraordinar, ne-au facut sa ne simtit bineveniti, chiar daca eram doar o mana de oameni.

Piesa a fost foarte tare. Un subiect mereu actual, indiferent de secolul in care traim, cu niste actori care au dat tot ce au avut mai bun in cele aproape doua ore pe scena. Personajele foarte bine conturate, pe parcursul piesei se transforma mult, intr-o maniera imprevizibila as putea spune. Cine ar fi zis ca doamna Efros, cea in fata carora toti isi plecau capul si orgoliul,va ajunge sa plece din propria casa, din cauza norei parvenite?…

Nu povestesc nimic altceva, merita vazuta!

PS :
Dinastia Efros

De Iacob Gordin

Regia: Kincses Elemer

Cu: Leonie Waldman Eliad, Geni Brenda, Nicolae Calugarita, Lucia Maier, Boris Petroff, Marius Calugarita, Luana Stoica, Alexandra Fasola, Darius Daradici, Alina Tomi, Iolanda Covaci, Viorel Manole, Monica Florescu, Loredana Klein

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru

„Conversatie in jurul mesei”

Am fost o singura data in Sala Underground din CCS, a trecut atata vreme incat nici nu mai stiu la ce anume.

Cautand insa pe net o piesa mai ok, am gasit „Conversatie in jurul mesei”, in aceeasi sala de la demisol. Desi nu aveam o stare de spirit foarte buna, am zis „Gata, trebuie sa merg, o sa imi prinda bine.”  Asa cum ii povesteam si lui Marian, nu stiu cum se face, dar mereu e iarna cand merg la piese la CCS, mereu ajung congelata si cu obrajii rosii de frig si de bucurie ca o sa mai descopar ceva.  Ce m-am bucurat ca am ajuns mai devreme, si am reusit sa mai prind din sentimentul ala de Casa de Cultura a Studentilor, sa ma uit pe afise, sa ma bucur ca e neschimbata sala… Nu o sa inteleg niciodata de ce ma atasez atat de repede de locuri, si de ce refuz cu incapatanare ideea de schimbare. Poate pentru ca schimbarea de cele mai multe ori  la noi aduce si ideea de kitsch?…habar nu am, asta e oricum alta poveste.

A fost totul insa atat de tare! Am fost nici 15 oameni, mai mult de jumatate din noi fiind parintii / bunicii / prietenii fetelor ce au jucat in piesa. Inca de la inceput ni s-a spus ca vom urmari o piesa de „teatru de camera”:). Spre rusinea mea, nu mai auzisem termenul. Totul insa chiar a fost de parca am fi fost in sufrageria cuiva. Pe langa o prezentare a pieselor ce vor urma la CCS, ni s-a povestit despre istoria piesei respective, despre cum a fost conceput totul si care au fost schimbarile de pe parcurs. Deja ne simteam ca acasa, si nu am putut sa nu izbucnim in ras cand ni s-a prezentat teoria cu „rasul ce stimuleaza actorii”. Ma simteam ca un copil mic ce fusese dus la teatru pentru copii, si murea de nerabdare sa inceapa piesa. Nu am mai simtit de multa vreme starea aia de nerabdare si bucurie, Imi fusese dor, si imi venea sa ma bat ca imi trecuse prin cap sa nu ma mai duc.

Piesa a fost delicioasa! Nu era nevoie sa fii fan al absurdului ca sa o digeri cum trebuie. Textul este extrem de bine scris, chiar nu stiu de ce Rolland Dubillard nu a facut parte din autorii reprezentativi ai acestui gen. Personajele mi-au amintit de textele lui Beckett, desi mi s-au parut mult mai vioaie. Actritele au jucat super bine, mimica dar si micile gesturi obsesive (rontaitul biscuitilor, miscarea de pe masa etc) au dat textului o extraordinara dinamica, ce ne-au facut sa radem, si nu, nu pe infundate, cu toate ca eram doar o mana de oameni la jumatate de metru de „scena”. Replicile parca se chemau una pe alta, se loveau intre ele, declansau zambete si se indepartau, pentru a se ciocni iar, in incrucisari de notiuni si mai nebunesti, in imagini si mai absurde.  Scena mea preferata cred ca a fost „Sinuciderea lui Georges”.

Felicitari Companiei de Arta Studio 24, dar mai ales Ioanei Cosoveanu si Irinei David pentru interpretarea de exceptie, si la cat mai multe piese faine! Cu siguranta o sa mai merg sa mai vad piesa o data, doar dupa cum ni s-a si spus: „Se percepe altfel din alt unghi al salii!”

Scrie un comentariu

Din categoria Teatru